Primim de la cititori: Întoarcerea statului risipitor

Criza financiară a lovit oficial şi economia reală. Toate economiile dezvoltate ale lumii sunt, în momentul de faţă, în recesiune, iar multe economii emergente riscă o evoluţie similară. La baza turbulenţelor economice din prezent stă politica monetară expansionistă dusă de Fed şi - într-o mai mică măsură - de celelalte mari bănci centrale din lume. După criza din sectorul IT şi evenimentele din 11 septembrie 2001, băncile centrale din economiile dezvoltate au crescut masa monetară într-un efort coordonat de stimulare a cererii agregate. Ca urmare, creditul suplimentar a generat o serie de dezechilibre în sectoare extrem de sensibile la dobânzi: sectorul ipotecar, în primul rând, dar şi cel bursier sau piaţa internaţională de mărfuri. Aceste dezechilibre au luat forma unei creşteri a preţurilor şi a vânzărilor care păreau, într-o primă fază, sustenabile şi binevenite. Acesta a fost versantul ascendent al bulei. În schimb, recesiunea este preţul care trebuie plătit pentru creditul ieftin care a stimulat investiţii supradimensionate în case si consum. Cu toate acestea, deşi investitorii şi consumatorii din economiile dezvoltate redescoperă în al treisprezecelea ceas prudenţa si frugalitatea, guvernele - spre deosebire de poveţele tatălui din pilda biblică a fiului risipitor - plănuiesc să facă tot ce le stă în putinţă ca să le încurajeze în continuare iresponsabilitatea.

Stabilizare cu deficit

Summitul G20 de la Washington din 14-15 noiembrie 2008 s-a încheiat fără adoptarea unor decizii spectaculoase. Deşi presedintele francez Nicolas Sarkozy a propus un nou Bretton Woods, iar premierul britanic Gordon Brown a pledat pentru un stimul fiscal coordonat, comunicatul de presă de la finalul reuniunii nu a făcut decât să reia o serie de truisme referitoare la nevoia de a întări supravegherea sistemului financiar, armonizarea normelor contabile şi protejarea pieţei libere (sic!). Cu toate acestea, guvernele din ţările dezvoltate şi emergente reprezentate în capitala Statelor Unite au adoptat deja - sau au în curs de adoptare - un aşa-numit plan de stimulare fiscală pentru stabilizarea economiei. Aceste programe diferă de la un guvern la altul, dar, în esenţă, obiectivul este acelaşi: consolidarea cererii agregate printr-o combinaţie de reduceri de taxe şi creşterea cheltuielilor publice.

Economia, în logica keynesiană pe care se bazează aceste planuri, este văzută ca o gigantică maşinărie ale cărei rotiţe adesea scârţâie, iar uneori riscă chiar să înţepenească. Guvernul este mecanicul de serviciu, mereu gata să-i schimbe uleiul atunci când rămâne în pană. Dacă au scăzut investiţiile, de pildă, guvernul le stimulează cu o scădere a ratei dobânzii de politică monetară. Dar în momentul de faţă, deşi dobânda de politică monetară a Fed, a Băncii Japoniei sau a Băncii Angliei este real negativă, iar cea a BCE a fost redusă de la 4,25% la 2% în ultimele şase luni, bursele şi producţia industrială din economiile dezvoltate şi-au accelerat declinul. Mai mult, consumul, care generează cea mai mare parte a utilizării PIB, a intrat, de asemenea, în picaj. Conform reţetei keynesiene, guvernul trebuie să facă un pas mai departe şi să intervină la nivel fiscal pentru redresarea economiei. Altfel, banii vor înceta să mai circule, veniturile vor scădea, iar şomajul va creşte. Cu alte cuvinte, statul trebuie să aplice investitorilor şi consumatorilor echivalentul economic al unei manevre Heimlich pentru a compensa scăderea cererii agregate.

Cu câteva zile înainte de summitul G20, China a deschis calea stimulării fiscale adoptând un program de cheltuieli guvernamentale estimat la impresionanta cifră de 586 de miliarde de dolari. Congresul SUA a aprobat un program de 168 de miliarde de dolari în februarie, care nu a reuşit decât să crească deficitul bugetar şi să întârzie intrarea oficială în recesiune. Cu toate acestea, noul an a adus planuri şi mai ambiţioase, dar cu nimic mai diferite. Administraţia Barack Obama a pregătit un impresionant pachet de stimulare fiscală, care se adaugă asa-numitului program de stabilizare financiară de 700 de miliarde de dolari aprobat de Henry Paulson, fostul secretar al Trezoreriei SUA, pentru salvarea de la faliment a sectorului bancar. Noul stimul fiscal se ridică la suma de 787 de miliarde de dolari, cel mai scump program guvernamental de acest tip din istoria SUA. Deşi în Europa sumele sunt mai puţin ameţitoare, planul coordonat la nivelul UE se ridică, deocamdată, la 200 de miliarde de euro, însă numai costul programului de salvare de la faliment al sectorului bancar din Marea Britanie, din octombrie 2008, a fost de 740 de miliarde de dolari. Din moment ce recesiunea se va accelera, iar bilanţurile contabile ale sectorului bancar continuă să comporte active a căror valoare este incertă („toxice“), costul intervenţiilor guvernamentale va creşte. În Extremul Orient, Japonia a aprobat, de asemenea, un program de stimulare fiscală de circa 70 de miliarde de dolari, dar, în condiţiile în care economia niponă nu şi-a revenit după criza din anii 1990 (de altfel, „combătută“ cu politici similare), marja guvernului este mult mai limitată.

Consum vs economisiri

Deşi politicienii şi bancherii centrali îşi pun mari speranţe în reînvierea politicilor fiscale discreţionare, măsurile adoptate nu vor avea efectele scontate, iar această impresionantă renaştere a preceptelor keynesiene are toate şansele să lase în urma sa şi cel mai impresionant dezastru din câte a generat din 1930 şi până azi. Banii cheltuiţi de guvern trebuie să provină, în fond, de undeva. Creşterea deficitului bugetar guvernamental nu înseamnă decât că ceea ce statul va lua cu dreapta, prin împrumuturi care ar fi putut să ajungă direct la investitori, va da cu stânga - prin cheltuieli publice. În consecinţă, stimulul fiscal nu va face decât să elimine investiţiile private şi să le înlocuiască cu cele publice. Acesta nu poate stimula cu nimic economia, tot aşa cum nu poţi umple o piscină cărând apă cu găleata spartă.

Scăderea temporară a investiţiilor este consecinţa erorilor realizate de antreprenori în perioada anterioară. Criza constă în esenţă din revelarea acestui cumul de erori investiţionale şi a dezechilibrelor generate în structura de producţie. De aceea, ea constituie un stadiu necesar pentru o revenire economică sustenabilă. În acelaşi timp, o diminuarea a consumului este, de asemenea, necesară pentru refacerea economisirii după anii de credit ieftin si supraîndatorare, care au întreţinut iluzia unor cheltuieli dincolo de mijloacele disponibile. Stingerea datoriilor acumulate în ultimii ani şi creşterea nivelului economisirii va duce într-o primă fază la accelerarea depresiunii, dar este o altă etapă necesară pentru relansarea creşterii economice în viitor. Orice inhibare a acestor ajustări, inevitabil dureroase, nu va face decât să prelungească recesiunea şi să prevină relansarea economică.