Promisiunea construirii Catedralei Mântuirii Neamului

În momentul în care Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie (1925), vechea Catedrală mitropolitană avea să devină, cu precizarea expresă că doar în mod provizoriu, Catedrală patriarhală. De aceea, primul patriarh Miron Cristea (1925-1939) a căutat să dea învechitei catedrale o înfăţişare adecvată noii funcţii pe care o avea de îndeplinit, printr-o restaurare menită să o apropie cât mai mult de forma originală. Ca urmare, în vara anului 1932 biserica a fost închisă şi restaurată atât în interior, cât şi pe dinafară. Banii necesari lucrărilor de restaurare au fost adunaţi prin mijloace proprii de către patriarhul Miron Cristea.

Odată cu intensificarea demersurilor necesare construirii Catedralei Mântuirii Neamului, prof. Gheorghe Vasilescu este cel dintâi care a atras atenţia asupra faptului că pisania scrisă cu vopsea roşie şi neagră pe peretele apusean al pronaosului, deasupra uşii de intrare în actuala Catedrală patriarhală, consemnează caracterul provizoriu atribuit vechii Catedralei mitropolitane de către primul patriarh Miron Cristea.

"Cu vrerea Tatălui, ajutorul Fiului şi întărirea Duhului Sfânt, ziditu-s-a această sfântă biserică de Constantin Vodă Şerban la 1655, ca mănăstire, şi s-a zugrăvit şi s-a isprăvit de Radu Leon Vodă la 1688, fiind mitropolit Teodosie. La acest an, mutându-se de fapt Domnia ţării de la Târgovişte la Bucureşti, a devenit catedrala Mitropoliei Ungrovlahiei. În cursul vremurilor a fost reînnoită şi întregită cu unele adause şi anume: la 1799 de mitropolitul Dositei; în anii 1828-1834 de mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascălul şi, după moartea lui, de Locotenenţa episcopilor săi; apoi de mitropolitul Nifon, în 1850-1975, şi Iosif, în două rânduri, 1886-1893 şi 1896-1899; iar în anii 1932-1935, fiind cu totul învechită, a fost restaurată în întregime, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, în zilele M.S. Regelui Carol al II-lea, de IPS Patriarh al României, Dr. Miron Cristea, cu cheltuieli de 5.000.000 lei, adunaţi cu multe greutăţi în vremi de mari lipsuri economice, făcându-se din nou toată tencuiala şi pictura în fresco, tronurile regale, scaunele arhiereşti şi strănile, postamentele pentru sfintele moaşte, vitrourile ferestrelor, calorifer, lumină electrică, soclul de piatră, reparându-se părţile stricate din catapeteasmă şi coloane, şi dându-i-se forma originală prin delăturarea corului, a adauselor de la pridvor şi destuparea ferestrelor la turle, ca să mai poată sluji de catedrală Patriarhiei Române până când împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreaţă biserică a Mântuirii Neamului, drept mulţumită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea ţării în hotarele sale fireşti...", se scrie în pisania actualei Catedrale patriarhale.

Capitalul de încredere românească de care beneficiză astăzi Biserica Ortodoxă Română poate contribui realmente la onorarea promisiunii din această pisanie. Dacă plecăm de la premisa că această promisiune constituie, de fapt, o sinteză a frământărilor şi gândirii teologice ortodoxe române a secolului XX, Catedrala Mântuirii Neamului reprezintă o investiţie a secolului XXI pe termen nelimitat, reciproc avantajoasă atât pentru poporul român, cât şi pentru Biserica Ortodoxă Română. Sufletul omului îşi găseşte împlinirea prin creaţie. Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei lui Dumnezeu, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine.