Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Proroc” sau „prooroc”?

„Proroc” sau „prooroc”?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Octavian Gordon - 11 Apr, 2021

Într-un articol publicat în Ziarul Lumina, intitulat „Piciorul teologiei academice și țepușa limbii grecești”, atrăgeam atenția asupra insuficientei cunoașteri a limbii grecești din partea celor care fac trimitere la aceasta din urmă atunci când explică anumite componente ale limbajului bisericesc românesc. Printre erorile pe care le semnalam atunci cu titlu de exemplu se găsea și explicația greșită a cuvântului „prooroc” în legătură cu verbul grecesc pro-oraō („a vedea de dinainte cele ce se vor întâmpla”). Vom detalia aici în ce anume constă eroarea etimologică și cum s-a ajuns la coexistența, în limba bisericească, dar și în afara ei, a celor două forme „proroc” - „prooroc”, „a proroci” - „a prooroci”. Din capul locului, vom spune că este nepotrivit să afirmăm astăzi că doar una dintre cele două forme este corectă, în condițiile în care ele coexistă deja de multă vreme în literatura bisericească (inclusiv în cea muzicală) sau în iconografie, iar literatura nebisericească abundă în exemple și de o parte, și de cealaltă. Ceea ce putem însă afirma este că, până aproximativ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, forma cu trei „o” (sau cu doi „o” consecutivi), „prooroc”, nu exista. Probabil că atunci va fi avut loc un fenomen de contaminare a mai vechiului „proroc”, de origine slavă, așa cum vom arăta mai jos, cu un cuvânt de reală origine grecească, astăzi arhaism, și anume „prooratic” (cu varianta „prooratec”), provenind din gr. prooratikos („care are capacitatea de a vedea cele viitoare”), acesta din urmă, spre deosebire de rom. „pro(o)roc”, fiind cu adevărat un derivat al verbului mai sus amintit, pro-oraō. Rezultatul acestei contaminări a fost, de bună seamă, forma „prooroc”, care avea să se răspândească atât de mult, încât a ajuns să fie folosită și în mediul literar elevat. Alături de Negruzzi, Bălcescu, Heliade-Rădulescu sau Hasdeu, care folosesc forma cu trei „o” în proză, lui V. Alecsandri această formă, trisilabică, chiar îi este necesară pentru a respecta ritmul iambic ales: „De-ar vrea înaltul pro-o-roc / [...] / Să-mi fie ziua cu noroc [...]”.

Această contaminare nu credem că va fi fost posibilă fără ­sprijinul unei etimologii false, de data aceasta în spațiul cărturăresc, care asocia cuvântul „proroc” cu verbul pro-oraō, etimologie răspândită inclusiv în unele cărți de teologie. În realitate, cuvântul „proroc” este un împrumut din slavonă, unde prorok reprezintă un calc lingvistic după gr. prophitis, același cuvânt care, în pro­nunție convențională erasmică și prin intermediar latin și neolatin, ajunge, ca neologism, în limba română sub forma „profet” (și derivatele „profeție”, „a profeți” etc.). În cuvântul grecesc prophitis se distinge prepoziția-adverb pro, având și sens temporal („înainte”, „de dinainte”), și sens locativ („în fața”, „dinaintea”), și radicalul phi (phe), care însemna „a spune”, același pe care îl regăsim, bunăoară, în latinescul fa-bula. Limba slavonă a calchiat, cu mijloace lexicale proprii, structura cuvântului compus grecesc, întrucât lui phi din greacă îi corespunde radicalul slavon rok/rek („a spune”), pe care îl regăsim în cuvinte precum reklo („spusă”, „vorbă”) sau rekovati („a vorbi”). Funcția principală a prorocului biblic nu este, așa cum suntem tentați să credem, aceea de „a prevedea” viitorul - cu toate că, prin darul lui Dumnezeu, un proroc putea să o aibă și pe aceasta -, ci, așa cum o arată clar și cuvântul grecesc prophitis, și contextele în care s-au manifestat prorocii vechi-testamentari, aceea de „a rosti ­înaintea” poporului, arătându-le care este voia lui Dumnezeu.

Astfel, nu este deloc dificil să ne dăm seama că forma bisilabică, „proroc”, este cea originală, peste care s-a suprapus cea trisilabică, „prooroc”, printr-o dublă falsă ­etimologie, una populară (prin contaminarea cu „prooratic”) și, mai ales, una de natură cărturărească. Întrucât aceasta din urmă a prins un contur de autenticitate, fiind promovată inclusiv în teologia academică, această perioadă suprapunându-se și cu fenomenul trecerii de la scrierea românească în alfabet chirilic la grafia cu alfabet latin, o vom regăsi răspândită în mod preponderent în frescele bisericești și, în general, în iconografie, începând cu secolul al XIX-lea, inclusiv în varianta abreviată („Sf. Proor.”). De asemenea, edițiile Sfintei Scripturi, cărțile bisericești liturgice, calendarele abundă în folosirea formei trisilabice pe parcursul secolului XX. Recent însă am observat o ușoară tendință de eliminare a formei „prooroc” și de promovare a formei bisilabice, „proroc”, atât în calendare, cât și la nivelul presei bisericești oficiale.

Aceasta însă va coexista cu „prooroc” multă vreme de acum înainte, fiindcă, pe de o parte, este imposibil să fie șterse frescele bisericești, cu care, vizual, credin­cioșii iau contact mai mult decât cu literatura bisericească, lato sensu, iar pe de altă parte, în urechile credincioșilor și ale cântă­reților de strană care folosesc preponderent Anastasimatarul uniformizat, Catavasia a IV-a din Canonul Bunei Vestiri sună mult mai familiar în varianta trisilabică: „Sfatul cel neurmat și dumnezeiesc al Întrupării Tale cei ­(= celei) de sus, celei din Fecioară, Proorocul Avacum, socotindu-l, a strigat: Mărire puterii Tale, Doamne!”.

Desigur, o editură, o redacție, un grup psaltic își poate propune să promoveze varianta restituta a cuvântului de origine slavonă, dar trebuie să fim conștienți că, de vreme ce forma alternativă, trisilabică, a pătruns în limbă la un asemenea nivel încât o folosesc chiar scriitori de anvergură, ar fi nedrept ca aceasta din urmă, deși apărută în limbă ca o formă gre­șită, întemeiată pe o etimologie greșită, să fie considerată eronată. Dimpotrivă, am putea afirma, fără teama de a greși, că această coexistență în limba bisericească a două variante la fel de literare este încă o dovadă a convenționalității limbii prin raportare la realitatea pe care aceasta o indică, fără a o cuprinde.

Citeşte mai multe despre:   proroc