Protocronism duhovnicesc

Se simte deja în aer am­bianța Postului Mare! Centrii nervoși ai ființei religioase se activează, veghea duhovnicească se dezmorțește, elanul ascetic tresaltă. Parcă fiecare creștin vrea să-și măsoare grabnic forțele, să vadă „câte parale mai face” ca ființă postitoare, de ce tip de entuziasm al înfrânărilor încă mai dis­pune. Și, de asemenea, să înțe­lea­gă care este natura ispitelor din acest post. Căci, lucru bine știut, ispitele nu urmează un calendar anume, liniar și predictibil; ele au atât o recurență, cât și o prezență/substanță aleatorie. Așadar, în acest post, oare ce va urma?

Tocmai de aceea o discuție onestă despre omul duhovnicesc versus omul lumesc mi se pare binevenită. Mai precis, pentru a distinge natura provocărilor și a le face față trebuie să ne poziționăm corect față de noi înșine. Adică să ne înțelegem și să ne analizăm propria structură sufletească, mentală, comportamentală raportată la Dumnezeu. Căci, de fapt, aceasta este marea problemă a omului credincios: raportarea la Dumnezeu, răspunsul la iubirea Lui, viața în acord cu dorința Lui. Și care din noi, om de bună credință fiind, poate spune că trăiește în deplină armonie cu standardul vieții creștine? Nici măcar sfinții nu au avut conștiința atingerii unei cvasiperfecțiuni în relația cu Dumnezeu și cu aproapele, darămite noi?

Și aici aș vrea să poposesc puțin în analiză, deoarece aud tot mai des ieremiade, tânguiri și suspine cum că trăim vremuri insuportabil de grele, că suntem într-o prigoană mascată, că nu există libertate religioasă reală și garantată, că oamenii erau mult mai credincioși îna­inte vreme ș.a.m.d. Da, s-a instalat cu vigoare ipoteza că nu ne ridicăm noi, cei de azi, la înăl­țimea predecesorilor noștri în ale cre­din­ței, că suntem slabi în convingeri, că suntem fricoși social, că suntem oportuniști și materialiști, „căldicei” și indeciși. Da, așa este. Și exact așa au fost oamenii din toate timpurile, cu excepțiile care figurează în Sinaxar și cu cele pe care Dumnezeu le știe și le ține încă tăinuite. În rest da, miliarde și miliarde de oameni ai credinței au trăit aproximativ la fel ca noi, cei de azi. De aceea Ortodoxia vede mântuirea posibilă numai sub harul lui Dumnezeu. Iar noi stăm agățați de acest har ca de singurul colac de salvare al sufletului!

Acum, fără să idealizez prezentul (nu aș avea nici un motiv să o fac!), spun că înaintașii la care ne raportăm cam prea idealist nu aveau o paletă extinsă de alegeri la dis­po­ziție, iar de ispite la tot pasul nu mai vorbim: aproape nule, cel puțin în comunitățile rurale închise. Da, oamenii înainte posteau mai mult și mai ușor pentru că nici nu aveau infinitele și accesibilele alternative culinare ca noi, astăzi, obținând tot ceea ce vrem chiar cu un simplu click. Hrana lor uzuală era sărăcăcioasă, cu totul precară, iar carnea era un eveniment duminical, în cel mai fericit caz. „Posteau”, așadar, și de nevoie. În plus, toată comunitatea făcea la fel, era greu să te abați de la regula generală că „te vede tot satul”. Mai mult, să ținem cont de celelalte păcate ale acelor vremuri nu prea îndepărtate: violența domestică uzuală, abuzul verbal (da, chiar în mediul rural, cosmetizat post-mortem în exces), războaie, ucideri și prădăciuni, molime devastatoare, ignoranța extinsă, munca abrutizantă, sistem sanitar/educațional absent. Media de vârstă, în atare condiții de viață? Nici 40 de ani. Nu, nu era iadul pe pământ, dar nici raiul rugător & postitor - așa cum și-l reprezintă unii protocroniști duhovnicești. Ortodoxia este buricul pământului, și aceasta are, la rându-i, un alt buric: ortodoxul român. Nu ne face bine o asemenea viziune de pol unic al mântuirii, de Eden jefuit de romani, pecenegi, cumani, agatârși, bizantini, mongoli, turci, austro-ungari, ruși etc. Avem meritele noastre incontestabile în istoria mântuirii prin Hristos, de ce să inventăm autobiografii cu lifting, gata gonflate și strident fardate? Istoria nu este o păpușă de silicon, cu geometrie variabilă, ea este o știință corectă în sine; în plus, nici lui Dumnezeu nu-i plac lăudăroșii, cei care își arogă false merite ale trecutului. Cel mai bine este să ne concentrăm pe propriul prezent și pe propria persoană, eliminând ispita compa­rațiilor cu X sau Y din nu știu ce veac îndepărtat. Ge­ne­ra­ția noastră de creștini are cu totul alte tematici, alte provocări; lor să le răspundem exact așa cum se cuvine, nu hrănind himerele contrafactuale ale istoriei sau, mai grav, alimentând rescrierea ei în cheia în care ne convine.