Protosinghelul, pictorul și miniaturistul Veniamin Acojocăriţei - file de jurnal

Protosinghelul Veniamin Acojocăriţei a fost un monah din vechea generaţie de vocaţie, care a supravieţuit regimului potrivnic Bisericii, un om al rânduielilor şi tăcerii, al rucodeliei sub forma picturii şi al miniaturilor de veche tradiţie, un om al rugăciunilor şi al faptelor bune.

După o lungă perioadă de slujire la Altarul Maicii bisericilor din Moldova, s‑a retras la pensie în Mănăstirea Neamţ, unde stăreţea atunci arhimandritul Efrem Chişcariu, fost şi el, cu ani în urmă, slujitor şi Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iaşi.

Cu doi ani înainte de 1990, când mă aflam şi eu în obştea Mănăstirii Neamţ, protosinghelul Veniamin Acojocăriţei s‑a îmbolnăvit grav şi a rămas câteva zile ţintuit la pat, până când s‑a adăugat în casa de lut a părinţilor din cimitirul Lavrei. A fost primul călugăr pe care l‑am văzut suferind în străvechea Mănăstire a Neamţului şi tot cel dintâi pe care l‑am condus spre cimitir, în timpul noviciatului din aceeaşi mănăstire.

Adeseori, uitarea se aşterne prea repede peste oameni sau peste locuri, punându‑şi vălul negru peste fapte meritorii şi peste persoane care au trudit mult în viaţă. Foarte puţini dintre noi îşi mai aduc aminte de semenii lor, iar alţii, tot mai rari, găsesc prilej de a‑i cinsti şi a‑i readuce în atenţia contemporanilor.

Părintele Veniamin Acojocăriţei a fost un monah creator de valori, pictor, miniaturist, versificator şi poet. Ani la rând, în chilia lui strâmtă, picta icoane şi epitafuri care au ajuns în numeroase biserici şi mănăstiri; de asemenea, a realizat portrete în culori şi tablouri cu diferite tematici, peisaje, natură moartă, flori etc...

Pe şevalet, în chilia lui, se afla permanent o lucrare care aştepta să fie isprăvită. Această preocupare arată încă o dată că în vecinătatea Ceaslovului şi a Psaltirii poate sta şevaletul sau masa de scris pentru că atât primul, cât şi cea de‑a doua aduc lumină şi bucurie în sufletele oamenilor iubitori de frumos.

Chipul acestui monah pictor, poet şi miniaturist, duhovnic şi statornic slujitor al Bisericii poate constitui un model pentru monahii (şi cu atât mai mult pentru credincioşii) vremurilor noastre.

Redăm în continuare file din Jurnalul de călătorie scris de părintele Veniamin Acojocăriței, cu prilejul pelerinajului la Locurile Sfinte din primăvara anului 1975 (27 aprilie - 23 mai). Slove deose­bit de interesante prin observa­țiile variate, religioase și culturale. Forma literară poartă veș­mân­tul fonetismului moldovenesc al secolului al XVII‑lea, cu aromă de cărturărie arhaică monahală, așa cum se găsește pe însemnările de pe vechile cărți bisericești. Este un stil fără pre­tenții academice, strunit de realitatea istorică, fapt ce ține încor­date atenția și interesul cititorului:

„Am avut o nestrămutată dorință de a vizita Cetatea Sfântă și a mă închina la locurile pe unde a umblat, a trăit și pătimit Domnul nostru Iisus Hristos. Cu ajutorul lui Dumnezeu a venit și acea vreme, în anii tomnatici ai vieții (63 de ani), când eram ieromonah și slujitor la Sfânta Mitropolie din Iași.

În anii tinereții mele am citit jurnalul altor călători care au vizitat Locurile Sfinte și au descris ce au văzut și au simțit. Vremurile se cern și, prin mulțimea zilelor care trec prin sită, a putut să treacă și ziua hotărâtoare când a trebuit să‑mi întocmesc actele cerute pentru a putea face această călătorie spre a‑mi împlini marea mea dorință.

Întâi am luat binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Iustin al Moldovei, pe care am obținut‑o cu mare ușurință. După aceea am făcut cerere și la organele Statului, de unde aprobarea mi‑a venit mai cu anevoie. Am plecat cu un tovarăș de călătorie, părintele Daniil Maticiulea, de la Schitul Bucium, în ziua de 26 aprilie 1975, la București, și de acolo mai departe. La aeroport a mers cu noi domnul Buga, care se cunoștea cu cei de la Vamă. După ce ne‑am așezat toți pe scaune, în avion s‑a anunțat prin megafoane plecarea. Numai norii erau cu noi și dacă vreo unul ne ieșea în cale, avionul îl spinteca și trecea prin el - eram în cer, eram în lumea norilor.

Ceva mai târziu, avionul a coborât jos, pe pământ. Am coborât, fără neplăceri, pe frumosul aerodrom de lângă Tel Aviv. Acolo, cineva care știa românește, spunând că era chiar din Iași, ne‑a găsit un taxi care ne‑a dus la căminul românesc de la Ierusalim. După vreo oră de drum ne‑a apărut Ierusalimul luminat de departe. Când am intrat în Ierusalim era 9 seara. Șoferul ne‑a dus direct la poarta din față a căminului. Am bătut, am sunat și după vreo 20 de minute a venit la poartă maica Teodula care ne‑a întâmpinat. Ne‑au primit apoi maica Eufrosia Sîrbu, administratorul căminului, arhim. Vasile Costin și Preasfințitul Lucian. Am întâlnit aici și un grup de maici și 3 preoți, veniți cu vreo 4‑5 zile înaintea noastră.

Luni, 28 aprilie 1975, dimi­neața, am plecat cu întreg grupul spre Ierihon. În drum spre Ierihon, părintele Visarion, care cu­noștea locurile, căci mai fusese pe aici, ne‑a dat unele explicații. Am ajuns la cetatea Ierusalimului cuprinsă între ziduri, sau vechiul Ierusalim cu porțile de intrare: Poarta lui David, Poarta Nouă, Poarta Damascului, Poarta de Aur etc. Am trecut apoi pe lângă Biserica Ghetsimani, unde este mormântul Maicii Domnului, și vizavi de drum este și Biserica Sfântului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, ridicată pe locul unde a fost martirizat. Din valea lui Iosafat, care este la periferia orașului Ierusalim, se urcă pe șosea în sus puțin și acolo găsești Betania,iar la un colț care este însemnat se află locul de unde a fost dezlegat asinul pe care a șezut Mântuitorul când a intrat în Ierusalim de Florii.

La Betania se găsesc Biserica lui Lazăr și casa Martei și a Mariei, pe care le‑am văzut tot din treacăt. După ce am ieșit din Betania, urcând la deal vreo 5‑6 km, se găsește locul unde a căzut între tâlhari călătorul despre care spune Mântuitorul (Luca - 10, 25). Este și acum o casă pe o creastă de deal, nu departe de șosea. Pare ca o fortăreață, dar pare a fi mai mult pustie.

De aici prinzi a coborî spre Ierihon. Înainte de a ajunge la Ierihon, vezi niște sate părăsite, cu case mici, multe fără aco­periș, numai cu 4 pereți, fără ferestre. Am coborât din autobuz și prima vizită pe care am făcut‑o la Ierihon a fost Dudul lui Zaheu. Aici este o biserică grecească, însă acolo ne‑a primit un preot rus, care ne‑a deschis poarta. Am intrat în biserică, ne‑am închinat și am făcut și o fotografie. La Ierihon am găsit‑o pe maica Galinea, bătrână și cam bolnavă. Româncă ce se trăgea dintr‑un sat de lângă Botoșani.

Stătuse în Mănăstirea Agafton‑Botoșani. La dânsa am găsit și pe un frate al ei din Botoșani, Vasile Ghiorghițescu, care a venit s‑o vadă la vreme de boală. Tot în acea localitate am mai găsit un român căruia îi ziceau toți fratele Dumitru, care era dimpreună cu tatăl său venit tot din România, de prin părțile Vasluiului. De aici am luat autobuzul și ne‑am dus până la marginea orașului ca să vizităm mănăstirea de pe muntele Carantania”. (Va urma)