Prudenţă şi îndrăzneală

Pe piaţa soluţiilor crizei mondiale se confruntă două filosofii. Filosofia americană "economy first", care privilegiază partea productivă a societăţii, şi filosofia europeană "stability first", care privilegiază structurile statului. Cele două filosofii nu pot fi aplicate simultan pentru că aplicarea uneia anulează efectele pozitive ale celeilalte. În esenţă însă, cele două se reduc la opţiuni subiective cu privire la supravieţuire. Americanii cred că o atitudine ofensivă este cea mai bună apărare, europenii cred că prudenţa este calea evitării unui deznodământ nefericit.

Culmea este că ambele filosofii sunt corecte. Problema este când ar trebui ele să fie aplicate. Filosofia americană este corectă atunci când situaţia economică este disperată şi singura soluţie este să dai un impuls economiei în dauna altor segmente ale societăţii pentru că economia este cea care produce bunurile pe care se bazează tot edificiul societăţii şi statul. Dacă economia este bazată pe consum, cum sunt toate economiile moderne, atunci dai mai mulţi bani populaţiei care, având mentalitate de consum, va cumpăra instantaneu (în viziunea economiştilor americani) bunuri mai multe, relansând economia. Odată ce economia merge, atunci remediem şi disfuncţionalităţile care au dus la criză. Problema acestei viziuni este că odată pornit caruselul consumului, nimeni nu mai doreşte să mai taie ceva. Problemele structurale nu se vor mai remedia pentru că, de fapt, "economia merge", deci totul este bine, urmarea va fi o criză şi mai mare ulterioară.

Filosofia europeană este şi ea corectă atunci când situaţia economică este foarte bună. Atunci prudenţa ne-ar face ca să nu cheltuim fără motiv, să mai tăiem din beneficiile acordate de către stat, ca oamenii care pot să se mai descurce şi singuri, să mai strângem cureaua ca să avem pentru zile negre, să-i mai impozităm pe cei foarte bogaţi ca să putem redistribui bogăţia şi celor care chiar nu pot să se descurce. Într-o economie înfloritoare, aceste lucruri ne-ar scuti de crize structurale, ar da şanse şi celor mai defavorizaţi, ar asigura statului suficiente resurse pentru a face investiţii fără a se îndatora băncilor şi a pune astfel o povară pe spatele generaţiilor viitoare. În linii mari filosofia aceasta ar corespunde proverbului să îţi faci vara sanie şi iarna car. Problema acestei filosofii este că în timp de criză sufocă economia şi obţine rezultatele contrare, toată lumea taie toate cheltuielile, nimeni nu mai cumpără decât strictul necesar şi producţia scade, adâncind şi mai mult criza.

Ideal ar fi ca aceste două filosofii să fi fost aplicate invers decât au fost şi sunt aplicate. Dar aici avem probleme şi mai mari. Nimeni nu se va opri din cheltuit odată ce are bani, chiar şi cei prudenţi, dacă văd că economia merge, se apucă să cheltuiască zicând că e păcat să nu se bucure şi ei dacă se bucură toţi. Prudenţa va fi redescoperită doar odată cu criza, ceea ce va face ca atunci când e nevoie de îndrăzneală să prisosească prudenţa. Peste toate acestea mai vin şi obişnuinţele oamenilor, cei prudenţi greu vor accepta să fie îndrăzneţi mai ales pe timp de criză, iar cei impetuoşi - să se restrângă, mai ales în perioadă de expansiune.

Toată arta guvernării economice este să ţină cont de aceste limitări şi să încerce să cultive atât îndrăzneala, cât şi prudenţa în raporturi corecte şi la momentele adecvate şi să evite ca îndrăzneala să devină nesăbuinţă, iar prudenţa laşitate. Dar pentru asta, vorba lui Aristotel, ar trebui cultivate aceste virtuţi atât individual, cât şi colectiv, şi problema cea mai mare este că nu se mai găsesc cei dispuşi să o facă. Dar despre asta, într-un articol viitor.