Prunc sau bebeluş?

Un constant cititor al "Ziarului Lumina", (I.C.), apreciind optica tratării, la această rubrică, a problematicii generale privind lexicul limbii române şi întrebuinţarea lui în comunicarea actuală, se arată nemulţumit de prezenţa, la diferite categorii de vorbitori, a unor termeni de împrumut, cum sunt bebeluş sau nou-născut, pentru a-l numi pe copil în primele luni de viaţă. Aceasta în defavoarea vechiului cuvânt românesc prunc, pe care corespondentul nostru îl consideră, justificat, ca foarte important pentru specificul naţional şi pentru exprimarea sensibilităţii noastre. Mai întâi, trebuie să reţinem faptul că termenul în discuţie nu a dispărut cu totul de la nivelul limbii literare; se mai păstrează în compusele pruncucidere şi pruncucigaş, din terminologia juridică, fiind calcuri, din secolul al XIX-lea, probabil după cuvinte din limba germană.

În al doilea rând, dacă suntem de acord cu aprecierile colegului I. C. în ceea ce priveşte valorile, multiple, de comunicare şi de expresivitate ale termenului prunc, vrem să încercăm, mai întâi, să-i… nuanţăm resentimentele faţă de termenii noi citaţi mai sus, care-şi au locul lor, paralel, în vorbirea marcată afectiv şi în comunicarea publică. Primul, bebeluş, reflectă, probabil, indirect, o realitate social-culturală a Principatelor: prezenţa bonelor franţuzoaice, din secolul al XIX-lea, pentru care un copil abia născut era un bébé, substantiv preluat în româneşte şi repede diminutivizat, ca atâtea cuvinte de la acest nivel al vorbirii, în bebeluş (în 1957 figura în lista de cuvinte a Dicţionarului Academiei). Este, aşadar un termen de alint, pe care nu îl putem refuza mamelor şi nici publicităţii ce se adresează viitoarelor… mămici; mai mult, statutul lui în vorbire este consolidat de recentul anglicism baby (al cărui sens de bază este tot "copil foarte tânăr") şi, ne place ori nu ne place, de compusul englezesc de la acest cuvânt, babysitter.

Tot cu un neologism, ca formaţie, ne confruntăm şi în cazul termenului nou-născut, care este o traducere a fr. nouveau-né. De data aceasta, avem de a face cu un uz oarecum… tehnic; aceasta este denumirea pe care o poartă cei care… abia s-au născut, într-o maternitate; dacă vrem să verificăm acest lucru, putem apela la internet, pentru a găsi, de exemplu, formule de tipul "Nou-născuţi maternitatea Sf. Pantelimon", sau un titlu de ştire cum ar fi "Zece nou-născuţi de Crăciun la Maternitatea Slatina". Este greu de admis că, în astfel de enunţuri, s-ar putea folosi termenul prunci!

Pe de altă parte, locul în limbă al vechiului termen românesc pentru noţiunea în discuţie nu este pierdut. În dicţionare, prunc este considerat un termen "învechit şi popular". Învechit, deoarece nu se mai foloseşte curent, ca până prin secolul al XIX-lea, când era unul normal pentru a-i numi mai ales pe copiii de vârstă fragedă, dar şi pe copiii cuiva, în general (sens al cuvântului respectiv pe care îl găsim la Odobescu sau Vlahuţă, dar, mai apoi, şi la Vasile Voiculescu sau G. Călinescu). Popular, pentru că, astăzi, el continuă să fie folosit curent în numeroase zone ale ţării, mai ales în marele areal transcarpatic.

În descursul istoriei limbii, de la acest termen s-a format o foarte bogată familie; din totalul de 16, înregistrate în Dicţionarul Academiei, prezentăm doar derivatele cele mai cunoscute: pruncie, pruncime, pruncuşor, pruncuţ. Ca evidenţă se impune, pentru discursul popular, registrul exprimării în care sunt folosite cuvintele de alint, prezente, de exemplu, în colindele de Crăciun (cum ar fi "Că acest pruncuţ frumos/A venit spre-a nost folos,/Să ne scape de pieire,/Să ne-aducă fericire"). Dar înşişi termenii de bază, prunc şi pruncă, prezenţi în literatura cultă, dau înţeles şi frumuseţe, în egală măsură versului lui Blaga ("În soare, spicele îşi ţin la sân grăunţele/Ca nişte prunci ce sug"; Vara), ca şi enunţului religios; în textul Cazaniei înfăţişând intrarea în biserică a Maicii Domnului, Mitropolitul Varlaam scria: "când o au dus părinţii ei în biserică de o au închinat lui Dumnezeu, pruncă de trei ani".

Aşadar, prunc a fost şi a rămas termenul învăţăturii religioase: în Evanghelii apare frecvent îmbinarea de cuvinte "Pruncul şi mama Lui" şi acelaşi cuvânt ne întâmpină în denumirea icoanelor înfăţişând-o pe "Maica Domnului cu Pruncul Hristos", numită şi "Fecioara cu Pruncul".

Împăcând uzurile diferitelor limbaje funcţionale, după principiul "fiecăruia ce i se cuvine", să ne bucurăm de frumuseţea cuvântului vechi păstrat în vorbirea populară, în versurile colindelor sau ale poeţilor, mai aproape de vigoarea şi gravitatea limbii înţelepte a cultului şi a cronicilor.