Pustiirea păcatului, pravila însingurării și bucuria întâlnirii cu Domnul

Viaţa creştină a fost asociată de la început cu lepădarea de sine şi sacrificiul. „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Hristos ne cheamă să ne dăruim întru totul. Omul contemporan privește de multe ori spectacolul cotidian prin care i se sugerează că momentele esențiale ale vieții se derulează în cu totul altă parte decât în ființa sa. De aceea, de multe ori pustia, însingurarea, liniștirea devin realități asociate cu periferia existenței, care nu își au rostul în lumea culturii exagerate a ecranului. Din păcate, toate acestea se înscriu în imaginea perfectă a pustiirii ființei lăuntrice, iar „îmblânzirea” sălbăticiei acestei lumi pentru fiecare în parte nu se poate realiza decât prin întoarcerea la sine, urmând exemplul marilor Părinți ai Pustiei, care au părăsit păcatul și au reușit ca în taină, discret, în lacrimile căinţei şi în nădejdea Învierii, să dobândească unirea cu Dumnezeu. Despre toate acestea ne învață din propria expe­riență duhovnicească și din mărturiile celor mai încercați duhov­nicește înaintea sa părintele arhimandrit Benedict Ghiuș, monahul cernican minunat pe care-l pomenim din nou cu recunoștință.

Cea dintâi datorie a creştinului e să trăiască în unire cu Dumnezeu, căci aceasta înseamnă a iubi pe Dumnezeu, după cum a iubi pe aproapele e să trăieşti în unire cu el. Şi Dumnezeu e ca şi aproapele, marea prezenţă nevăzută şi vie. M-a interesat întotdeauna să ştiu cum au trăit şi cum au înţeles pe Dumnezeu marii oameni care au trăit pe pământ.

Cu cât reflectez mai mult, cu atât mi se pare mai limpede că stăm la poarta împărăţiei Duhului, dar ne întâmpină de multe ori problema însingurării. Și de multe ori cred că însingurarea e oarecum în însăşi fiinţa condiţiei noastre. Vremelnici, cum ştim că suntem, şi călători spre ţara Învierii, e lucru de elementară înţelepciune să dăm efemerului întreaga lui valoare de efemer, dar nimic mai mult; iar realităţilor cu adevărat eterne ce ne domină să le dăm tot preţul lor viu de veşnicie şi nimic mai puţin.

Desigur, se poate însingura cineva de silă, resemnat şi trist, consimţind la însingurare ca la un rău necesar. Dar te poţi însingura cu drag, de bunăvoie, îmbrăţişând însingurarea ca o dovadă de iubire ce răspunde la dăruirea marii iubiri ce ne cheamă. Iubirea e sămânţa din cer din care odrăsleşte floarea însingurării duhovniceşti. Ceva aidoma spunea o mare faţă ascetică a primelor veacuri creştine, Sfântul Isaac Sirul, într-un grai puţin mai aspru: „Dacă omul care-şi subţiază înţelegerile sale ca să intre în tainele tuturor firilor este bogat în pricepere şi în înţelegere întru toată cunoştinţa, dar sufletul îi e întinat cu stricăciunea păcatului şi din toată strădania lui nu a câştigat îndemn către împlinirea cea mai de pe urmă a sufletului său, ci i se pare dimpotrivă că bine a ajuns la limanul mântuirii - acolo unde stă -, cade-se a şti că nu are lumea mai de plâns decât pe dânsul. Că numai până la nădejdile lumii acesteia l-au dus pe el toate silinţele lui întru necontenita cercetare a lucrurilor lumii”.

Nimic nu poate trece, în adevăr, înaintea marii iubiri atotţiitoare. E singura iubire căreia ne putem total dărui fără ca aceasta să fie o diminuare de noi înşine. E singurul dialog în care ne aflăm creşterea deplină, suprema împlinire. Mântuirea. E vorba aşadar de însingurarea pentru suprema împlinire: sfinţirea, îndumnezeirea, unirea noastră cu Dumnezeu, în locul concret şi real în care trăim fiecare: mireanul în Babilonul lumii, monahul în lumea chiliei.

Pravila însingurării de care vorbim e de când lumea. Fiul lui Dumnezeu înomenit i-a dăruit însă o temelie şi un duh nou. O temelie de nezdruncinată încredere în iubirea lui Dumnezeu şi un duh de generoasă şi adâncă fidelitate, împinsă până la răstignirea de sine. Omeneşte vorbind, însingurarea ar părea de neînchipuit. Şi totuşi, istoria sfinţilor e numai „pierderi de suflet” de toate mărimile, în cinstea acestui „pentru Mine”. „Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi-l va mântui.”

Vorbind după modul omenesc, ai zice că fiecare smerire de bunăvoie a Domnului, în loc să însemne o pogorâre spre nimicnicie, e, dimpotrivă, ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multă libertate. Dar e un mister înfricoşat viaţa Domnului, şi numai în genunchi, cu dragoste şi cu sfială mare cutezăm noi credincioşii a o privi...

Sunt pline paginile sihaştrilor de lacrimi, de suspine, de metanii, de înfrânări neînchipuite, de văpăi de rugăciune, ca să se poată rupe de lumea din ei şi din jurul lor, să-şi ia zbor liber heruvimul lăuntric dintr-înșii şi să guste, în blânda însingurare a liniştii, bucuriile inefabile ale unirii cu Dumnezeu. Însingurării Duhului, ei îi spun linişte. Mărturie că au izbutit să o afle e că găsim la ei îndreptări ca acestea: „De voieşti, o frate - spune marele Avvă Sfântul Isaac Sirul -, a afla viaţă ne­stricăcioasă în zilele tale cele puţine, intrarea ta cea întru linişte cu socoteală să fie. Cearcă pentru lucrarea ei şi să nu alergi din lume, ci intră înăuntru, afundă-te şi nevoieşte-te şi sârguieşte-te să ajungi a înțe­lege împreună cu toţi sfinţii ce este adâncul şi înălţimea vieţii acesteia”. De asemenea, în alt loc zice: „Şi care întru începutul liniştii sale nu pune scopul întru sine şi spre lucrarea cea cuviincioasă lui, fără de socoteală lucrează. Şi unul ca acela niciodată nu se izbăveşte de duhul trândăviei întru toată viaţa lui. Astfel, ori nu va suferi greutatea cea nesuferită şi se biruieşte şi iese din linişte desăvârşit, ori rabdă întru dânsa şi casă a temniţei se face lui chilia şi ca în tigaie se prăjeşte întru dânsa pentru că nu ştie să nădăjduiască spre mângâierea ce se naşte din lucrarea liniştii”.

Am aflat în scrisul unui om de rugăciune această apostrofă pioasă: „M-am săturat, Doamne, vorbindu-Ţi întruna de mine, ca şi când numai eu aş fi interesant, ca şi când eu aş fi alfa şi omega. Grăieşte-mi Doamne de Tine, căci asta îmi dă odihnă. Arată-mi ce simţi Tu, ce plănuieşti Tu, ce doreşti Tu de la noi!” Dacă duhul ne-ar fi pregătit să-l auzim, cred că în împrejurările acestea de îngrijorată aşteptare, El n-ar avea decât un singur lucru de spus: un nou şi vibrant apel la însingurare. Nădejdea primăverilor Duhului ce vin pentru a reda lumii transparenţa ei originală spre Dumnezeu şi pentru a o schimba în cetate adevărată.

Să ne umplem de puteri ca să ne facem umilele datorii ale vieţii noastre şi să-i putem iubi pe oameni aşa cum sunt, în unire cu Dumnezeu şi cu binecuvântarea Lui. Din nefericire, în faţa patimii păcătoase, nu orice om alege despătimirea şi lucrul ei anevoios. Mulţi se lasă în voia patimilor. Negreşit, nimeni dintre noi nu-i fără de patimă, toţi avem de luptat cu câte o patimă, dacă nu cu mai multe, şi cine se luptă se încununează.