Pustiul, lipsa de Dumnezeu

Luna roadelor câmpului este deschisă de o pericopă evanghelică ce arată care este sursa tuturor darurilor primite de oameni: Dumnezeu. Capitolul al XIV-lea din Evanghelia după Matei ni-L arată pe Mântuitorul Iisus Hristos în deplinătatea slujirii Sale pământeşti: Tămăduitorul tuturor bolilor şi Propovăduitorul adevărului veşnic.

Citirea Evangheliei după Matei, ce se face în perioada de după Rusalii, fragmentar, este una dintre dovezile cele mai simple care ne stau la îndemână pentru înţelegerea vieţii şi scopului lui Hristos. Stilul în care fostul vameş Matei prezintă episoadele la care a participat alături de Învăţătorul lumii, informaţia pură pe care o oferă, îşi găsesc exemplificarea şi în pericopa acestei duminici.

Spre exemplu, încă de la început înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos era foarte cunoscut în Israel şi că mulţimile Îl urmau: „Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor“ (v. 14). Probabil că majoritatea mergeau după El datorită minunilor pe care le făcea, posibil că cei mai mulţi să fi urmărit un scop al lor, individual. Sau poate că nu. Deoarece, în versetele care urmează, ni se spune că, făcându-se târziu, oamenii continuau să asculte cuvintele lui Iisus. Nu îi mai ţinea nimic altceva decât farmecul acelor învăţături. Asta i-a făcut pe apostoli să Îl roage să le dea drumul, să le spună oamenilor să plece spre casele lor, pentru că, altfel, ei ar fi stat la nesfârşit acolo: „Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut“ (v. 15). Curios este faptul că Apostolii considerau locul pustiu, deşi aceasta părea să nu conteze în ochii mulţimilor. Cum poate fi un loc pustiu dacă acolo este Mântuitorul? Un lucru pe care evreii păreau să îl înţeleagă, deoarece în acest loc „pustiu“ Iisus ajunsese cu o corabie, pe când oamenii veniseră după El pe jos. Nici un sacrificiu nu părea de prisos atunci când venea vorba de vindecarea lor, de câştigul lor, trupesc sau sufletesc. Şi cred că aceasta este o caracteristică a omului de pretutindeni şi din toate timpurile: atunci când este convins că ţinta lui este de origine divină, atunci când credinţa este motorul care îl mişcă în viaţă, când realizează că legătura cu Dumnezeu este reală, nu precupeţeşte nici un efort în a merge într-acolo.

Trecând vremea, apostolii au început să se preocupe de „confortul“ celor care stăteau şi ascultau cuvintele Mântuitorului: „Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare“ (v. 15), i-au zis ei, probabil într-un gest de solidaritate cu aceştia. Am putea spune că erau foarte trupeşti, că erau încă nişte bieţi pescari care resimţeau foamea mai mult decât bucuria întâlnirii cu Hristos Domnul. Sau i-am putea considera oameni care încep să se preocupe mai mult de ceilalţi, ca unii ce aveau să-şi dea viaţa pentru semenii lor şi pentru Evanghelie. Probabil că şi lor le era foame, dar în mod cert nu vedeau nici o soluţie rapidă pentru rezolvarea acestei probleme: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“ (v. 17). „Decât“. Conştientizarea puţinului lor nu îi va opri mai târziu să înfrunte cele mai mari primejdii întâlnite în propovăduirea lor, dar acum li se părea că nicidecum nu vor putea sătura mulţimea cu hrana menită pentru câteva guri numai. Este un „decât“ care ne chinuie şi pe noi de multe ori. Suntem foarte realişti în aprecierea unei situaţii, în evaluarea oportunităţilor noastre, dar există un blocaj atunci când ecuaţia noastră exclude pe Cel de Sus. Apostolii nici măcar nu îşi imaginau că oamenii aceia mulţi, foarte mulţi, pot fi săturaţi de ei. Cum asta, probabil că se vor fi întrebat atunci când Mântuitorul Iisus Hristos le-a zis: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce“ (v. 16). De câte ori nu am fost şi noi în imposibilitatea de a concepe măcar soluţionarea impasului nostru, altfel decât cum, într-un mod extrem de riguros şi, ni se pare nouă, exact, am calculat noi. Nu este aceasta o dovadă a necredinţei noastre? Nu Îl excludem pe Dumnezeu din viaţa noastră, neimplicându-L într-un mod activ şi în bucuriile, şi în necazurile noastre? Ce-ar fi ca de fiecare dată când ne facem un plan să avem în vedere şi o posibilă intervenţie a Lui? Cred că ar fi un semn de precauţie şi de linişte. Precauţie pentru că nu vom face ceva împotriva voinţei Lui, linişte pentru că nici un obstacol nu ar trebui să ne zdruncine.

Cum liniştit a fost Mântuitorul atunci când S-a rugat Părintelui ceresc pentru împlinirea unui nou miracol menit să întărească credinţa evreilor în dumnezeirea Sa: „Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă, şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor“ (v. 19). Minunea este rodul rugăciunii, vine doar în urma unei comunicări cu Dumnezeu. Mai departe, de ce oare nu a împărţit Hristos Însuşi mâncarea? I-a lăsat pe apostoli, desigur şi pentru că erau mai mulţi şi le era mai uşor, dar mai era un motiv. Trebuia ca ei să fie convinşi de adevărul celor întâmplate. Trebuia ca ei să se convingă de ceea ce s-a petrecut sub ochii lor. Trupeşti cum erau, aveau nevoie să atingă pâinile şi peştii, să le împartă mulţimilor şi să-şi exerseze într-o formă primară rolul de intermediari ai binecuvântărilor divine. Mai târziu, crescuţi duhovniceşte, ei vor împărţi alte daruri. Acum, materialnici, împart hrană. Mai târziu, după Pogorârea Sfântului Duh, vor aduce pace, bucurie şi har. Acum, uimiţi şi ei, potolesc foamea unor semeni.

Încheiem cu o observaţie legată de felul în care au fost transmise peste timp toate aceste întâmplări. Evanghelistul Matei, susprins şi el de cele ce văzuse, nu amplifică peste măsură relatarea. Nu mai notează nici măcar reacţia mulţimilor. În alte dăţi, ni se spunea că mulţimea „se minuna“, „era uimită“, „slăvea pe Dumnezeu“. Acum, nimic. Se notează doar că „au mâncat toţi, şi s-au săturat, şi au strâns rămăşiţele de fărâmături, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii“ (v. 20-21). Observaţia este suficientă. Ne imaginăm că oamenii din acel loc pustiu erau fericiţi. Întăriţi duhovniceşte, hrăniţi trupeşte, vindecaţi şi învăţaţi. Şi de ce? Pentru că au văzut dincolo de locurile părăsite ce le stăteau în faţă, pentru că au crezut că viaţa lor poate fi şi altceva decât un pustiu. Nu ne rămâne decât să credem şi noi că, indiferent cât de rătăciţi şi disperaţi am fi în căutările noastre, deşertul ascunde oaze de fericire. Le putem descoperi oricând, cu ajutorul lui Dumnezeu.