Puterea cuvântului

Sunt departe de convingerea că numai rostirea arhaică întrupează adevărul şi că, implicit, ne-ar reveni întotdeauna datoria de a ne întoarce la începuturi cu noi şi noi instrumente ale exegezei pentru a descoperi continuu tainele permanente ale naturii umane. Şi totuşi, rostirea arhaică are marele privilegiu de a fi fost cea dintâi, şi aşa s-a impus în memoria omenirii căreia îi revine obligaţia perpetuării acestei realităţi în parcursul său istoric.

În plus, suntem îndreptăţiţi să atribuim rostirii arhaice valoarea etimologică şi să admitem autoritatea sa indubitabilă pentru faptul că reprezintă enunţul iniţial şi a conservat cel mai bine, în felul acesta, validitatea. Trecutul conservat lăuntric devine, astfel, seducător. Oricine ascultă cuvântul arhaic întreprinde o călătorie spre înăuntru, spre acel sineşi, cum spunea Constantin Noica, în care dăinuie şi persistă obârşia. A face din trecutul cel mai îndepărtat sinonimul intimităţii noastre profunde este un mod de a refuza pierderea şi înstrăinarea, de a recupera toate momentele parcurse într-o istorie lipsită de lacune.

În general, textele arhaice, homerice şi biblice se referă la opoziţia dintre vorbe şi gânduri, dintre buze şi inimă, dintre afară şi lăuntru. Pentru definirea cuvântului întâlnim două formulări majore. La grecii din Antichitate, cuvântul este dezrădăcinarea gândului, în creştinism întotdeauna ne referim la începutul Evangheliei după Ioan: La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu. În materialul nostru, ne vom referi numai la perioada Greciei antice. În înţelesul lor, interioritatea noastră face din noi un raport mereu schimbător cu celălalt, precum şi un raport schimbător în relaţia noastră cu lumea din afară, cu aceea ce noi n-am fost niciodată sau cu aceea ce am încetat să mai fim.

Ahile refuză darurile lui Agamemnon transmise prin Ulise: "Ca şi de-a iadului poartă lehamite mi-e de bărbatul / Care una vorbeşte şi tăinuie-n sufletu-i alta" (Iliada, IX, trad. George Murnu). Reproşul lui Ahile vizează dedublarea, sciziunea, care fac ca un lucru să fie ascuns. Este, în fapt, o respingere a darurilor pe care le consideră iluzorii, precum şi o invitaţie vicleană.

Sfaturile din Proverbe ne vorbesc mai mult despre rostirea necontrolată a cuvintelor, despre acea dezrădăcinare necenzurată a gândurilor care se poate întoarce împotriva ta precum un bumerang.

"Nebunul îşi dă pe faţă arama, iar cel cuminte rabdă mustrarea";

"Cel ce pune strajă gurii şi limbii îşi fereşte sufletul de primejdie."

Aparent, rostirea arhaică împreună cu întreaga cultură orală creată timp de milenii îşi găsesc sfârşitul odată cu apariţia scrisului, îndeosebi cu invenţia tiparului. Într-adevăr, apusul culturii orale îl aduce invenţia lui Gutenberg, dar, în mod paradoxal, cuvântul scris păstrează toate funcţiile rostirii arhaice.

Astăzi, trăim o altă revoluţie întrupată în apariţia ciberspaţiului şi asistăm la apusul culturii scrise impusă prin tipar. Trăim epoca unei alte scrieri, a unui alt tip de comunicare care vor transforma radical istoria omenirii, dar suntem siguri că puterea cuvântului nerostit sau nescris pe hârtie, dar existent în spaţiul virtual în formă electronică nu-şi va pierde puterea infailibilă. Acum, când vedem cuvântul în trei forme, rostire arhaică, scris pe hârtie şi în formă electronică, evanghelistul Ioan poate fi înţeles mai bine prin caracterul infailibil al cuvântului: "La început a fost Cuvântul / Şi Cuvântul era la Dumnezeu / Şi Dumnezeu era Cuvântul".