Putna - altarul simbolic al românilor

Domnul cel mai de slavă al Moldovei, Ştefan cel Mare, cum a fost numit încă din timpul vieţii, făcea de­seori popas în miazănoaptea ţării. Aici îşi odihnea sufletul încercat, uitându-se la priveliştea raiului scoborât pe pământul acesta al dulcilor coline, al culmilor împădurite până-n vârfuri, al apelor cântătoare, îmbrăţişate într-o rapsodică horire, rânduite în acea armonică alternanţă blagiană a spaţiului mioritic, în acea parcă nesfârşită şi tulburătoare îngânare a adâncului cu înaltul.

Domnitorul obişnuia să vină în Ţara de Sus înainte sau după bătălii şi să stea la sfat cu Daniil Sihastrul, ale cărui înţelepte poveţe le urma ca pe o pravilă. Legenda și tradiţia spun că Ştefan ar fi hotărât să zidească mănăstire fără de pereche pe valea Putnei, la îndemnul sihastrului, la întâlnirea de dinaintea bătăliei biruitoare de la Chilia din 1465. Va învinge, i-a spus sfetnicul cel de încredere, dacă va temeinici mănăstire fără de seamăn. Întors victorios din lupta de la Dunăre, voievodul a urcat în pridvorul septentrional al Moldovei şi în semn de mulţumire adusă Dumnezeului a purces în 1466 la înăl­ţarea ctitoriei de la Putna. S-au împlinit 550 de ani de la acest moment memorabil, marcat solemn de obştea mănăstirii printr-o slujire la care a luat parte Patriarhul Antiohiei, Ioan al X-lea. Se cuvenea o asemenea cinstire, pentru că în acel ceas auroral avusese loc geneza altarului simbol al seminţiei româneşti. Domnul, glăsuieşte tot legenda, a ales întemeierea în locul în care a zburat săgeata slobozită de pe Dealul Crucii. Aceasta s-a înfipt în pământ, acolo unde munţii din jur se smereau înaintea unei poiene a soarelui, măreaţă aidoma ochiului ceresc deschis asupra Terrei.

Ctitorul vroise să ridice zidire falnică după chipul înălţimilor din preajmă, dar dorise mai cu seamă să dea naştere unei sihăstrii cu existenţă de vatră spirituală. Ca să plinească voia i-a adus la Putna, deşi încă construcţia nu se sfârşise, pe vestitul Ioasaf de la Neamţ şi pe alţi vrednici ostenitori ai lavrei nemţene ca să urzească ţesătura spiritualităţii ce trebuia să aureoleze noul aşezământ mânăstiresc. Venirea acestor călugări la Putna atât de devreme a presupus prezenţa aici a unei aşezări monahale, fie şi modestă, unde se puteau desfăşura rânduiala şi trăirea sub semnul „ora et labora”. Rugăciunile şi lucrarea scriptoricească şi artistic meşteşugărească, ce-au devenit dintru începuturi caracteristici ale monahismul putnean, se împleteau cu strădaniile meşterilor celor mari, calfe şi zidari, chemaţi să edifice minunat şi cât mai repede cu putinţă sfântul locaş, sortit a fi şi tărâm de veşnicie al domnitorului. Se făurea ca în poveste, se caligrafia cu rafinată artă, se broda măiestru şi unic de călugări ce stăpâneau tainele frumuseţii. Putna se impunea, totodată, ca un centru de iradiere cărturărească, ca un fel de prestigioasă incintă academică teologică. Descoperind la Putna aceste preţiozităţi cu valoare de tezaur dăinuitor al umanităţii, Nicolae Iorga a fost firesc stăpânit de emoţie, pe care a simţit nevoia să o transpună în cuvânt: „Frumuseţea, ca şi sfinţenia, stăpâneşte biserica întreagă şi casele de locuinţă şi zidurile împrejmuitoare şi turnurile de pază. De jur împrejur râde un colţ frumos de ţară, ales de ochii domneşti cari înţelegeau frumuseţea. Şi călugărul meşter, iscusitul «tachigraf» şi caligraf, robit de nevoia lucrurilor frumoase, care se desfac din tot ce se vede, se supune unei chemări mai înalte şi, întingând pana în aur, în albastru, în roşu, în cerneală cernită, scrie şi zugrăveşte pe vălul trainic al pergamentului luciu, în faţa căruia, dulce la pipăit, pare că mai trăieşte mlădierea şi strălucirea vieţii, a slovei frumoase…”

La Putna s-a petrecut chiar din timpul vieţii domnului o osmoză generatoare de sporiri spirituale şi procesul şi-a urmat ­cursul, cu momentele lui de eclactanţă, ca în timpul Mitropolitului Iacov Putneanul, de atunci până azi. Rodnica lucrare monahală s-a contopit organic cu simbolistica ctitorului, dobândită prin faptele întregii sale domnii, aceea de apărător dârz şi puternic al fiinţei neamului, de grijitor al bunăstării poporului păstorit. Din această unire s-a ivit unicitatea Putnei de altar românesc, de „Ierusalim al românilor”, cum a numit-o într-o sintagmă cu mireasma eternităţii Mihai Eminescu. Mănăstirea Putna a devenit locul spre care din vechime şi până-n zilele noastre românii se îndreaptă să dobândească mântuirea propriei făpturi, dar şi a poporului întreg. Dintr-o astfel de pricină, la 1871, studenţii au ales să organizeze la Putna, într-un pământ ocupat de peste un veac de austrieci, serbarea consacrată deşteptării spiritului naţional. Aici, se menţiona în chemarea redactată de Mihai Eminescu, pulsa duhul celui care prin faptele sale reprezenta „gloria şi fala poporului”. O asemenea reuniune la Putna căpăta cadrul de „a fi mai demnă şi mai festivă”. Atunci, în acel ceas luminos al simţirii româneşti, studenţii de la Paris şi-au amintit de aserţiunea lui Victor Hugo, care-l caracteriza pe Napoleon ca fiind „mai mult decât un om, a fost un secol”. Întocmai îl vedeau aceşti tineri animaţi de cele mai curate idealuri naţionale pe Ştefan cel Mare. „O figură supremă (…), un om secol”. Aceleaşi simţăminte le-au încercat peste aproape o sută de ani studenţii din Iaşi, la iniţiativa excepţionalului lor coleg, academicianul de azi Alexandru Zub, când în plină prigoană comunistă şi sovietică au celebrat la Putna 400 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan, organizatorii plătind pentru neînfricarea lor cu ani grei de temniţă.

Concepută ca un altar al românilor din vremea lui Ştefan, Mănăstirea Putna a păstrat şi a cultivat adăugitor această sublimă vocaţie. A fost şi este preocuparea de căpătâi a stareţilor şi obştii, a mitropoliţilor şi patriarhilor în succesiunea lor de-a lungul timpului. A ţine aprinsă candela la Putna, la mormântul lui Ştefan, înseamnă a face să ardă cu intensitate trebuitoare flacăra existenţei de neam a poporului român. Am descoperit acest demers fundamental în nu puţinele mele drumuri la Putna din ultimul deceniu ca părtaş al colocviilor de înaltă ţinută găzduite aici an de an. Firul cel de demult se toarce şi acum neabătut ca în vechime din caierul unei vieţi spirituale bogate, fecunde, iar ceea ce s-a moştenit în durată ca zidire se reînnoieşte, alăturându-se podoabă nouă la fel de arătoasă. E osteneala de zi cu zi a stareţului, arhimandritul Melchisedec Velnic, şi a obştii ce cuprinde harici rugători, vrednici cărturari, iscusiţi artişti, harnici şi pricepuţi gospodari.

La 550 de ani de la aşezarea pietrei de temelie, Mănăstirea Putna se înfăţişează ca glorios altar al românilor aşa cum îl visase Ştefan cel Mare şi Sfânt. De bună seamă, din înalturi, din ceata sfinţilor, zămislitorul acestei comori se bucură din tot sufletul său iubitor de Hristos şi de neam.