Qui malis parcit, bonis nocet

Călătorind de curând în Basarabia, în oraşul Râşcani, de lângă Bălţi, am aflat spontan semnificaţia dictonului latin: Manifestum non eget probatione (ce este evident n-are nevoie de demonstraţie). Mai precis, în faţa Consiliului raional al urbei, acolo unde un brâu de brazi argintii înnobilează spaţiul esplanadei, privirea îţi este atrasă de muchiile aspre, tăiate în granit roşu, ale statuii lui Lenin. Pentru o secundă uiţi că eşti în secolul al XXI-lea. Nici o inscripţie nu dă privitorului vreun indiciu asupra identităţii omului înfăţişat în ea, lipsa numelui, a duratei vieţii şi a vocaţiei prin care s-a întipărit în memoria colectivităţii nefiind o omisiune întâmplătoare, ci urmarea unei evidenţe: nici cel mai ignorant om ai cărui paşi nimeresc la Râşcani nu va avea dificultăţi în recunoaşterea personajului.

Imaginea lui Lenin e adânc înfiptă în creierele tuturor. La nici o sută de metri de statuie se ridică pe acelaşi trotuar, deasupra unui dâmb pământos, înconjurat de un gard decent, un crucifix, purtând sub silueta Mântuitorului o scurtă devoţiune cu iz imnic: "Ţie, Iisuse Hristoase, îmi încredinţez sufletul". Coabitarea pe aceeaşi parte a străzii principale a celui care vedea în creştinism cauza nenorocirii ruse cu Cel din a cărui răstignire s-a început miracolul învierii nu are cum să nu contrarieze. Oricât de indolent ai fi, contrastul simbolic dintre fiul lui Marx şi fiul lui Dumnezeu e frapant.

Dacă mai adaug detaliul că duminica, înainte de a merge la Liturghie, femeile care trec pe dinaintea statuii lui Lenin îşi fac cruce, tabloul e destul de grăitor pentru a sugera etosul micului orăşel de lângă Bălţi. Aici comuniştii câştigă ritualic toate alegerile, primarul e de sutană roşie, iar grosul populaţiei e rusească şi ucraineană. Urechile trecătorului sunt asaltate aici de trei limbi, dintre care româna e cea mai plăpândă ca reprezentare. În stratul aparenţelor sociale, concordia care domneşte în Râşcani e mai presus de îndoială. Dedesubt însă colcăie tensiunea interetnică. Ruşii îi privesc de sus pe români şi, afectând o aroganţă de stăpâni, se simt deţinătorii legitimi ai locului. În plus, ucrainenii, în virtutea înrudirii prin sânge slav, aderă instinctiv la crezul rusesc. Şi, în sânul acestui contencios etnic, statuia lui Lenin este simbolul triumfului rusesc asupra adversarilor. Ruşii nu-l iubesc pe Lenin pentru că a fost comunist, căci nimeni nu mai este până într-atât de nostalgic ca să mai creadă în viitorul doctrinei, ci pentru că întruchipează mândria rusă sub cerul istoriei. Lenin le este talismanul invincibilităţii în secolul al XX-lea. Se subînţelege că femeile care îşi fac cruce la statuia lui nu sunt românce şi că în mintea lor nu există nici o discordanţă între gestul ceremonios al invocării crucii şi valul de barbarie ateistă pe care masoretica marxistă l-a adus în lume. Ele se gândesc cu recunoştinţă la Lenin şi, numai după o sută de metri, întâlnind figura Mântuitorului, trec brusc de la gratitudinea naţională la o evlavie de suprafaţă, rudimentară şi fără dospire adâncă. Asemenea fiinţe nu cred nici în Lenin şi nici în Mântuitor, ci în supremaţia etniei lor.

Tristeţea împrejurării e atât de mare, că nu poţi să nu te gândeşti la sensul unei alte maxime latineşti: Qui malis parcit, bonis nocet (Cine-i cruţă pe cei răi dăunează celor buni). Cine tolerează statuia lui Lenin în secolul al XXI-lea devine complicele Antihristului şi, implicit, dăunează lui Hristos.