Răducanu, biserica salvată din ruină

La mijloc de septembrie 2012, în prima duminică a praznicului Înălţării Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, am participat, cu toată inima, la resfinţirea istoricei şi frumoasei Biserici BunaVestire a fostei Mănăstiri Răducanu din Târgu-Ocna, pe Valea Trotuşului, în judeţul Bacău.

Am fost chemat cu frăţească dragoste de colegul şi fratele meu de la seminarul nemţean, evlaviosul şi dăruitul părinte Ioan Vasile Panţâru despre care am crezut cu certitudine, încă din urmă cu aproape 30 de ani, că a venit pe drumul apostolatului animat de o puternică, fierbinte şi statornică vocaţie sacerdotală.

Prin anii 1996-1997, când am văzut întâia oară biserica Mănăstirii Răducanu, zidurile ei plângeau. Crăpăturile primeau uşor între ele palmele unui om, catapeteasma se întunecase de tot, la fel şi pictura bisericii. Parcă intrasem într-un loc părăsit de mult, care începuse a se risipi... Dumnezeu a hotărât altfel, trimiţând în biserica veche de 300 de ani un preot tânăr cu dorinţa de a rezidi casa lui Dumnezeu. Nu s-a speriat, deşi avea motive întemeiate. S-a apucat de treabă, trudind ani mulţi, 17 la număr.

La 16 septembrie 2012, când cucernicul paroh a împlinit 45 de ani, harul Preasfântului Duh s-a revărsat din belşug, la invocarea Preasfinţitului Părinte Ioachim Giosanu Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, sfinţind lucrările care s-au tocmit cu jertfă şi dragoste fără seamăn.

Alături de Preasfinţitul Părinte Ioachim Giosanu Băcăuanul au slujit preoţi mulţi, aproape 50 la număr, şi câteva mii de oameni s-au rugat, privind cum darurile cele bogate ale Sfântului Duh s-au coborât din înaltul Cerului.

Părintele Ioan Vasile Panţâru i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru îndelungata răbdare ce i-a dăruit-o să poată duce lucrul început la bun sfârşit.

S-a văzut, fără dificultate, care era bucuria oamenilor ce i-au fost, într-un fel sau altul, aproape părintelui Vasile Panţâru. Cântecul păsărilor, al clopotelor şi al buciumelor au vestit până departe că s-a înnoit un Pridvor al Cerului, unde oamenii se pot pregăti, din această viaţă, pentru întâlnirea cu Împăratul Cel fără de moarte.

Am regăsit Biserica Răducanu împodobită cu frumos veşmânt, pe care-l poartă domnitorii la zile de sărbătoare. M-am gândit cât de greu s-a ţesut acest veşmânt luminos şi cât s-a bucurat Împărăteasa îngerilor, cea înveşmântată în lumină neapusă, că un preot cuminte şi smerit a pus suflet şi a salvat un monument eclesial ce risca să se piardă. Pe grumazul părintelui Vasile Panţâru s-a aşezat o cruce daurită, dar mai ales bucuria şi pacea, ca daruri netrecătoare primite de la Atotputernicul Dumnezeu.

Biserica Buna Vestire (numită mai târziu şi Răducanu) a fost construită de marele logofăt Ion Buhuş şi un târgoveţ bogat, Pavel, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea.

Mărturiile documentare despre această biserică sunt destul de sărace, de amintit fiind actele din arhiva Mănăstirii Iviru de la Sfântul Munte Athos şi documentul semnat de Ilinca Racoviţă la 9 august 1777, în care amintea că biserica a fost construită de bunicul ei, Ion Buhuş, şi refăcută de tatăl ei, Radu Racoviţă. Conform documentelor, construcţia bisericii a început în 1694, în zonă mai existând încă o mănăstire, numită Precista. O mare parte din mărturiile documentare menţionează donaţiile care s-au făcut mănăstirii ctitorite de logofătul Ion Buhuş, precum şi câteva nume de monahi care au pus bazele vieţii chinoviale în acest loc, şi anume: Eroftei şi Parthenie (Ierotei şi Partenie).

Despre al doilea ctitor al Mănăstirii de la Ocna, Pavel, un document din 11 iunie 1662 ne oferă câteva precizări, şi anume că era ginerele comandantului Şărban şi îşi cumpărase o casă în satul Ocna. El era originar din târgul Trotuş, unde îl găsim în calitate de şoltuz şi unde adunase o avere considerabilă.

Conform documentelor vremii, aflăm că mănăstirea a fost devastată în 1717, când tătarii au jefuit regiunea, sau în 1737, când au fost înregistrate confruntări între austrieci şi turci. Cert este faptul că biserica a fost refăcută în 1763 de către logofătul Radu Racoviţă, ginerele lui Ion Buhuş.

Ilinca Racoviţă, fiica lui Radu Racoviţă, s-a luptat mult pentru a împroprietări mănăstirea cu moşii, ajungând chiar şi la unele conflicte cu sora sa Anastasia, care nu era la fel de mărinimoasă.

Mănăstirea Răducanu a fost închinată în două rânduri Mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Athos, prima oară de către ctitorul ei, Ion Buhuş, şi a doua oară de către fiica acestuia, Ilinca Racoviţă, în 1777 (închinare confirmată de către patriarhul Grigorie al V-lea). Cele două mănăstiri din zonă, Buna Vestire şi Precista, au avut o perioadă aceeaşi conducere, putându-se sesiza, conform documentelor, o poziţie avantajoasă pentru Mănăstirea Precista.

De menţionat faptul că fosta Mănăstire Răducanu este singura biserică din ţară cu pisanie în limba franceză, dovadă că marele logofăt Radu Racoviţă, care a rectitorit-o, era un boier cultivat pentru vremea sa şi un nume cunoscut în politichia vremurilor.

De-a lungul timpului, mănăstirea a trecut şi prin alte încercări, cum ar fi: atacul eteriştilor şi turcilor de la 1821, încercarea transformării mănăstirii în cazarmă în anul 1864, modificarea caselor egumeneşti în depozit de provizii şi muniţii în Primul Război Mondial etc.

De menţionat este şi faptul că în această mănăstire a funcţionat o şcoală în limba greacă pentru tinerii înclinaţi către misiunea preoţească.

După secularizarea averilor mănăstireşti, mănăstirile Răducanu şi Precista au fost conduse de un singur egumen. Printre stareţii de la Răducanu s-au numărat: arhimandritul Policarp Popescu (1863), iconom Vasile Ştefănescu (1864), arhimandrit Clement Mihăilescu (1864-1872), arhimandrit Ghenadie Merişescu (1872-1873) şi protosinghelul Iosif Nicolau (1873-1885).

În 1885, episcopul Melchisedec Ştefănescu numeşte la Mănăstirea Precista un preot de mir, iar după cinci ani este numit tot un preot de mir şi la Mănăstirea Răducanu. În urma Legii clerului mirean şi a seminariilor din 1893, cele două mănăstiri se vor transforma în parohii urbane, formă în care s-au păstrat până astăzi.

De-a lungul timpului biserica s-a aflat de câteva ori în reparaţii capitale, mai importante fiind cele făcute între anii 1843 şi 1853 (de către arhimandritul Procopie, înmormântat în pridvorul sfântului lăcaş), din 1874 (a preotului Coman Vasilescu) şi ultima, din 1998 şi până în 2011 (făcută de evlaviosul şi harnicul preot paroh Ioan-Vasile Panţâru).

Biserica Răducanu este un monument reprezentativ pentru barocul târziu moldovenesc. Biserica este de plan triconc, cu o turlă pe naos şi cu turn clopotniţă pe pridvorul vestic. Ca tip structural, biserica aparţine unei categorii larg răspândite în arhitectura din Moldova din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Biserica a fost zugrăvită la 1763 şi din nou, la 1811, de pictorul Mihail Paninopol, prin grija arhimandritului Meletie. Devastată de turci în 1821, biserica pare a fi fost repictată, sau cel puţin pictura refăcută în 1830, odată cu restaurarea catapetesmei. Pe peretele vestic al pronaosului, deasupra uşii dinspre pridvor, se află tabloul votiv (pictura nu are totuşi o certă valoare). De remarcat este catapeteasma sculptată în lemn, comandată de Ilinca Racoviţă pe la 1777 şi refăcută în anul 1830, comparabilă cu cea aflată la Mănăstirea Bistriţa, stranele, baldachinul, clopotul mare al bisericii (turnat la Muntele Athos în Mănăstirea Iviru) şi câteva obiecte de cult nedatate, dar care sunt foarte vechi, printre care o casetă cu sfinte moaşte şi o frumoasă icoană a Maicii Domnului.

În exteriorul bisericii, lângă peretele sud-estic, se află mormântul marelui om politic şi scriitor Costache Negri, pe care este adăugată o inscripţie cu omagiile dnei Elena Cuza, a fiilor ei şi a lui Baligot de Beyne.

Biserica Răducanu deţine şi un important fond de carte veche din secolele XVIII şi XIX.

Demn de amintit este faptul că în ziua resfinţirii bisericii a fost lansată minimonografia Biserica BunaVestire - Răducanu, publicată la Editura Magic Print din Oneşti, avându-i ca autori pe părintele Ioan-Vasile Panţâru şi prof. Corneliu Stoica.

Cei vechi au amintit despre Târgul Ocnei şi despre frumoasa biserică a Mănăstirii Răducanu: "Când am ajuns acolo, am găsit acest târg prefăcut aproape tot în cenuşă. Nici chiar bisericile - în afară de una singură -, înconjurată cu ziduri - nu fuseseră cruţate, căci turcii pustiiseră acest loc, când au trebuit să se retragă înaintea armatei prinţului de Coburg" (Balthazar Hacquet, 1788).

"Ocna începe printr-un bulevard foarte cuviincios, bine pavat cu piatră din aceste părţi. O gospodărie comunală bună, care se vede şi mai departe: este o piaţă cu un întreit felinar, este o grădină publică; cele trei biserici, din veacul al XVIII-lea, mari, puternice, elegante, sunt foarte bine ţinute; locurile sunt împrejmuite" (Nicolae Iorga, 1904).