Rămâi cu noi, Doamne, în lumina Învierii - calea smereniei și a întâlnirii cu Hristos, Domnul nostru

„Rămâi cu noi, căci este spre seară și s-a plecat ziua…” Aceste cuvinte, rostite odinioară cu dor de ucenicii de pe drumul Emausului, răsună și astăzi ca o chemare și o rugăciune tainică ce se înalță din inimile noastre către Hristos Cel înviat, Care vine să lumineze apusurile vieții noastre și să prefacă orice întuneric în zori de lumină.

Evanghelia pe care am ascultat-o în a treia zi a Sfintelor Paști ne așază înainte una dintre cele mai pline de taină arătări ale Mântuitorului Iisus Hristos, petrecută îndată după slăvita Sa Înviere. Cuvintele Evanghelistului Luca nu sunt simple relatări istorice, ci izvoare de lumină pentru sufletele care rezonează cu viața Bisericii, pentru cei care își deschid inima spre taina biruinței asupra morții.

Ele nu sunt adresate celor care, rămânând la suprafața lucrurilor, contestă cu ușurință orice adevăr, orice cuvânt sfânt și mai ales negrăita minune a Învierii. Negarea nu se manifestă doar prin cuvinte, ci și prin atitudini reci, prin împietrirea inimii, prin lipsa de evlavie față de această sărbătoare plină de slavă. Și rămâne omul cuprins de uimire când vede cum unii, socotindu-se înțelepți, îndrăznesc să întunece prin vorbele lor ceea ce este limpede ca lumina zilei: cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat din morți, biruitor asupra iadului și dătător de viață.

Dar, dincolo de umbrele trecătoare ale îndoielii, care au existat încă din zorii Învierii, taina aceasta dumnezeiască își revarsă lumina asupra celor care se lasă pătrunși de ea și o primesc cu credință și inimă smerită. Încă din vremea Mântuitorului, această lumină a fost contestată, iar Evanghelia ne arată cum, după ce ostașii care păzeau mormântul au alergat și au vestit cu cutremur și uimire că Hristos a înviat, mai-marii iudeilor, în loc să se bucure, au intrat în tulburare și teamă.

Acei soldați erau romani, oameni ai unei puteri străine, obișnuiți cu disciplina și adevărul faptelor. Astfel, ei au mărturisit ceea ce au văzut: mormântul gol și puterea dumnezeiască ce a biruit moartea. Dar mai-marii poporului, în întunericul inimii lor, au ales să acopere adevărul cu minciuna, dând bani mulți soldaților și sfătuindu-i să spună că ucenicii au venit noaptea și au furat trupul, în timp ce ei dormeau.

Câtă neputință se ascunde în această minciună! Dacă dormeau păzitorii, cum au putut vedea și spune cine a furat trupul? Și dacă dormeau, ce rost mai avea straja romană, atât de strictă și neiertătoare? Cum ar fi putut ucenicii, ascunși, înfricoșați și zdrobiți de durere, să îndrăznească o astfel de faptă, ei care abia își adunau curajul după răstignirea Învățătorului lor? Ei care, cu excepția lui Ioan, se risipiseră și se ascunseseră de frica iudeilor, purtând încă în suflet rana trădării și a lepădării?

Și totuși, cât de asemănători suntem uneori cu aceia care se opresc la suprafața lucrurilor! Cât de ușor ne lăsăm furați de cele trecătoare, de cele exterioare, de zgomotul lumii acesteia! Vedem cum, în vremea noastră, sărbătorile sfinte nu mai sunt așteptate cu aceeași înfiorare lăuntrică, cu aceeași pregătire duhovnicească, ci adesea sunt reduse la simple prilejuri de cumpărături și de agitație lumească.

Pentru mulți, aceste zile devin mai degrabă un mijloc de câștig, de negustorie, de împlinire a unor interese materiale, iar sufletul rămâne adesea uitat, flămând și însetat de Dumnezeu. Și totuși, dincolo de aceste slăbiciuni omenești, Învierea rămâne neschimbată, strălucitoare, ca un soare care nu apune niciodată. Ea este ziua în care, din mormânt, a răsărit iertarea pentru toți, ca o lumină ce îmbrățișează întreaga lume.

Acesta este mesajul adânc și mângâietor: iertarea dăruită nouă tuturor, viața nouă oferită în dar, fără plată, fără măsură. Așa cum mărturisește cu glas de cântare Sfântul Ioan Damaschin în canonul Învierii, Hristos ne-a dăruit „o altă viață”, care nu mai este supusă stricăciunii și care nu mai cunoaște moartea, ci se deschide spre veșnicie, ca o primăvară fără sfârșit.

Părinții Bisericii ne învață că îngerul Domnului a prăvălit piatra de la ușa mormântului nu pentru ca Hristos să poată ieși, căci El nu mai era supus legilor firii, ci pentru ca Femeile Mironosițe să poată vedea și să creadă.

Hristos Cel înviat trece prin ușile încuiate, străbate depărtările într-o clipă, Se arată și Se face nevăzut, pentru că firea Sa omenească, unită cu dumnezeirea, este acum plină de slavă și libertate. Nu mai este supusă limitelor acestei lumi, cum era în zilele pătimirii, când, deși era Dumnezeu adevărat, a primit să călătorească împreună cu ucenicii, să obosească, să rabde, să plângă și să sufere pentru noi.

Acum însă, El vine ca lumină, pace, viață, chemându-ne și pe noi să ieșim din mormântul necredinței, din întunericul îndoielii, din apăsarea păcatului și să pășim în lumina Învierii, unde sufletul se odihnește și se bucură de prezența Lui.

Ceea ce s-a petrecut după Înviere poartă pecetea unei lumi cu totul noi, a unei realități care depășește marginile firii cunoscute și deschide înaintea noastră orizontul nesfârșit al veșniciei. Totul devine transfigurat, luminat de puterea dumnezeiască, iar însăși trecerea Mântuitorului prin piatra mormântului arată o biruință desăvârșită asupra legilor firii. El nu mai era ținut de hotarele materiei, nu mai era închis în rânduielile lumii acesteia, ci Se mișca în libertatea slavei Sale, ca Dumnezeu adevărat și Om desăvârșit.

Nu avea nevoie ca piatra, despre care Evangheliile ne spun că era foarte mare, să fie dată la o parte. Nici o greutate, nici o pecete, nici o strajă nu ar fi putut sta înaintea Celui ce a zdrobit porțile iadului. Și totuși, spun Părinții Bisericii cu adâncă înțelepciune, piatra a fost dată la o parte nu pentru El, ci pentru oameni, pentru ochii credinței care aveau nevoie să vadă, pentru inimile care aveau nevoie să înțeleagă.

Astfel, Femeile Mironosițe au găsit giulgiurile lăsate singure, ca o mărturie tăcută, dar grăitoare, a Învierii. Acea liniște a mormântului gol era deja o vestire, o lumină care începea să se aprindă în sufletul lor, cu puțin înainte de clipa în care aveau să-L întâlnească pe Domnul înviat. Era ca o chemare tainică, ca o pregătire a inimii pentru întâlnirea cu Cel veșnic Viu.

Evanghelia ne poartă pe drumul unei călătorii, aparent obișnuite, dar în realitate pline de revelație și bucurie: drumul către un sat aflat nu prea departe de Ierusalim. Evanghelistul Luca, cu delicatețea și atenția sa, ne oferă amănunte de mare însemnătate, fiecare detaliu devenind o fereastră către înțelegerea tainei.

Tradiția ierusalimiteană a păstrat amintirea a trei localități care au purtat numele de Emaus. Însă doar una dintre acestea corespunde descrierii evanghelice, care menționează o depărtare precisă de Ierusalim. Ni se spune că ucenicii mergeau către un sat aflat la șaizeci de stadii. Acest cuvânt, deși poate mai puțin cunoscut astăzi, păstrează în el o măsură veche, legată chiar de întrecerile din Antichitate.

La romani, un stadiu însemna aproximativ o sută optzeci și cinci de metri; în alte culturi, diferențele erau foarte mici, de câțiva metri, ajungând cel mult la două sute de metri. Astfel, șaizeci de stadii înseamnă puțin peste unsprezece kilometri, sau aproximativ șapte mile romane și jumătate. Nu era o distanță foarte mare, dar nici una neînsemnată - era un drum suficient de lung pentru a cugeta, pentru a vorbi, pentru a purta în inimă durerea și nedumerirea celor întâmplate.

Pe acest drum, cei doi ucenici mergeau vorbind între ei despre toate cele petrecute în Ierusalim. Cuvintele lor erau încărcate de tulburare, de întrebări, de o tristețe care le umbrea sufletul. Și, la un moment dat, li S-a alăturat un Străin. Nu L-au recunoscut. Așa cum și noi, adeseori, trecem unii pe lângă alții fără să ne cunoaștem, într-o lume în care întâlnim mii și zeci de mii de oameni pe care îi ignorăm, uneori chiar și pe cei apropiați.

Acest Străin, Care era de fapt Hristos Cel înviat, S-a apropiat de ei cu blândețe și S-a arătat interesat de ceea ce spuneau. Nu intră cu dispreț, nu Se descoperă dintr-odată, ci Se apleacă asupra inimii lor, punând o întrebare simplă, dar plină de iubire: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le spuneți între voi și de ce sunteți triști?”.

Întrebarea le deschide îndată sufletul, ca o cheie tainică, pentru că erau triști. Deși auziseră deja vestea Învierii, deși femeile aduseseră mărturie, ei încă trăiau sub umbra durerii, vorbind despre cele întâmplate cu trei zile înainte, despre răstignire, despre moarte, despre pierdere. Evanghelistul ne spune limpede că aceasta era a treia zi de la acele evenimente - ziua Învierii, ziua în care cerul și pământul se unesc în bucurie.

Și totuși, cât de omenească este această întârziere a bucuriei! Cât de apropiată de noi este această stare a ucenicilor, care, deși auziseră vestea cea mare, încă nu o trăiau pe deplin!

Întrebați fiind despre cele ce discutau, ei au răspuns: „Vorbeam despre cele întâmplate în Ierusalim în aceste zile…” Iar acest „Străin”, așa cum ni-L înfățișează nu doar Evanghelia, ci și marii Părinți ai Bisericii, a devenit izvor de inspirație pentru imnografia Bisericii.

Din aceste tâlcuiri s-au născut cântări de o frumusețe rară, care păstrează până astăzi mireasma acelor clipe. Una dintre ele ne îndeamnă: „Veniți să fericim pe Iosif…”, amintindu-ne de Iosif din Arimateea, om de seamă al poporului, membru al Sinedriului, care a îndrăznit să meargă la Pilat și să ceară trupul acestui Străin, lepădat de unii, dar iubit de cei curați cu inima.

Iar o altă alcătuire, mai cuprinzătoare, pătrunde și mai adânc în taina aceasta și poartă titlul cutremurător: „Dă-mi mie pe acest Străin…”. Este un strigăt al iubirii, o rugăciune care Îl recunoaște pe Hristos chiar și atunci când lumea nu-L mai vede, o chemare care izvorăște din dorul de a-L ține aproape, de a-L așeza în inima noastră ca pe Cel mai prețios dar.

Astfel, drumul spre Emaus devine nu doar o călătorie a doi ucenici, ci drumul fiecăruia dintre noi, pe care Hristos Se apropie în chip tainic, ca un Străin blând, întrebându-ne despre tristețile noastre și pregătindu-ne, pas cu pas, pentru bucuria întâlnirii cu El, în lumina Învierii.

Și iată că acest Străin, Care purta în tăcerea Sa lumina Învierii, i-a întrebat pe ucenici: „Care sunt cele întâmplate?”. Iar ei, uimiți de această întrebare, i-au răspuns cu o nedumerire amestecată cu durere: „Tu ești singurul străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în aceste zile?”. Și au început să-I istorisească, ca și cum ar fi vorbit despre un altul, despre Iisus Hristos, Cel osândit de cărturari și de bătrâni la moarte, despre răstignire, despre toate evenimentele ce zguduiseră Ierusalimul.

În aceste cuvinte se simt zbuciumul inimii lor, neliniștea și tulburarea, dar și adânca neputință de a înțelege deplin taina care se împlinise sub ochii lor. Și astfel, vorbind și mergând, au străbătut un drum nu tocmai scurt, nu doar de un ceas, ci poate de două sau chiar trei, după ritmul pașilor apăsați de tristețe. Era un drum lung, dar și un drum al inimii, în care Hristos, fără a fi recunoscut, le însoțea fiecare gând și fiecare cuvânt.

Ajunși în satul Emaus, în liniștea serii care cobora peste lume ca o mângâiere, Străinul S-a făcut că merge mai departe. Nu pentru că voia să-i părăsească, ci pentru a aprinde în ei dorul, pentru a scoate la lumină iubirea lor. Iar ei, simțind o căldură tainică în suflet, L-au rugat cu stăruința inimii care nu vrea să piardă ceea ce iubește: „Rămâi cu noi, rămâi cu noi, căci este spre seară”.

Această rugăciune, atât de simplă și atât de adâncă, răsună peste veacuri ca o chemare a fiecărui suflet către Hristos: rămâi cu noi în întunericul nostru, rămâi cu noi în slăbiciunile noastre, rămâi cu noi mai ales când ziua vieții noastre se pleacă spre apus.

Și, intrând în casă, s-au așezat la masă. După obiceiul vremii, cel mai mare din casă frângea pâinea, nu oaspetele, ci stăpânul, cel ce ocupa locul dintâi. Și totuși, într-un gest care depășește rânduiala obișnuită, L-au lăsat pe El să frângă pâinea. Simțeau, fără să înțeleagă pe deplin, că acest Străin era mai mult decât un simplu călător, că în prezența Lui se afla o taină mai mare decât orice cutumă omenească.

Și atunci, în clipa aceea binecuvântată, când pâinea s-a frânt, ochii lor s-au deschis și L-au cunoscut. A rămas în istoria mântuirii această expresie plină de lumină: „L-au cunoscut la frângerea pâinii”.

Este o descoperire care nu ține doar de vederea trupească, ci de cunoașterea lăuntrică, duhovnicească. De aici izvorăște întreaga învățătură despre prezența Mântuitorului în Sfânta Euharistie, Taina în care El, deopotrivă plecat și rămas, Se dăruiește neîncetat celor ce cred. Pleacă dinaintea ochilor de tină, dar rămâne în inimă; Se face nevăzut, dar devine și mai prezent.

Sunt multe lucruri care s-ar putea spune despre arătările Domnului, dar vom aminti doar câteva. Evangheliile ne arată că Mântuitorul S-a arătat Femeilor Mironosițe, celor dintâi vestitoare ale Învierii. S-a arătat apoi lui Petru, lui Ioan, ucenicilor adunați laolaltă, mai întâi fără Toma, iar apoi și lui Toma, căruia i-a arătat rănile, întărindu-i credința.

O mărturie deosebit de puternică vine de la Sfântul Apostol Pavel. El, care fusese prigonitor al creștinilor și se ridicase împotriva ucenicilor Domnului, a devenit, printr-o întâlnire cutremurătoare, unul dintre cei mai mari vestitori ai Învierii. În drumul său către Damasc, cetate apropiată unde creștinii găsiseră adăpost în vremea prigoanelor izbucnite după Înălțarea Domnului, Pavel purta în sine râvna unei credințe neînțelese încă.

Cartea Faptele Apostolilor, descriind suferințele ucenicilor Domnului, relatează cum Petru și Ioan au fost aduși înaintea Sinedriului, unde, în mod surprinzător, un mare învățat al Legii, Gamaliel, le-a luat apărarea. În mijlocul ostilității și al împotrivirii, el a rostit cuvinte pline de înțelepciune și discernământ: „Au mai fost și alții care au venit cu învățături, dar s-au risipit. Dacă această credință este de la oameni, se va risipi. Dar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea sta împotriva ei, nu veți putea face nimic” (Fapte 5, 38-39).

Aceste cuvinte au rămas ca o pecete peste istorie, iar împlinirea lor se vede până astăzi.

Iar Sfântul Apostol Pavel, ucenic al lui Gamaliel în tinerețea sa, ajuns mai târziu martor al lui Hristos, ne oferă în Epistola întâi către Corinteni o mărturie de o valoare covârșitoare. Vorbind despre arătările Mântuitorului după Înviere, el amintește nu doar de Femeile Mironosițe și de Apostoli, ci și de o arătare mai puțin cunoscută, dar de o importanță deosebită:

„În urmă S-au arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit” (15, 6). Nu ni se spune exact unde a avut loc această descoperire. Unii tâlcuitori spun că în Galileea, unde erau mulți dintre cei apropiați Domnului, alții cred că în apropierea Ierusalimului.

Dar ceea ce aduce în plus această mărturie este tocmai întâlnirea directă, pe care Sfântul Pavel o sugerează: faptul că el însuși a cunoscut, a întâlnit, a vorbit cu acești martori ai Învierii. Nu este o poveste îndepărtată sau o tradiție vagă, ci o realitate confirmată de oameni care L-au văzut pe Hristos Cel înviat.

Și astfel, din mărturie în mărturie, din întâlnire în întâlnire, se zidește credința Bisericii, nu pe vorbe goale, ci pe întâlnirea reală cu Cel Ce a biruit moartea și a dăruit lumii viață fără de sfârșit.

Sfântul Apostol Pavel, cu acea limpezime a mărturiei care izvorăște din întâlnirea vie cu Hristos, spune că mulți dintre acei cinci sute cărora li S-a arătat Mântuitorul după Înviere trăiau la momentul scrierii Epistolei, iar alții adormiseră. În aceste cuvinte simple se ascunde o putere de neclintit: Învierea nu este o amintire îndepărtată, ci o realitate trăită, confirmată de martori care au purtat în ei lumina acestei întâlniri.

Și încă un amănunt de o mare însemnătate, pe care nu-l regăsim în celelalte scrieri ale Noului Testament: Hristos S-a arătat și lui Iacov: rudenia Domnului, ucenic apropiat, cel ce avea să fie primul episcop al Ierusalimului, care devine martor al slavei, primind în inima sa lumina cea neapusă. Aceste mărturii, fiecare în parte, dar mai ales împreună, alcătuiesc o temelie de nezdruncinat pentru credința Bisericii. Ele nu sunt doar informații, ci întâlniri vii, transformatoare.

Și totuși, dintre toate aceste mărturii, una strălucește cu o lumină aparte, plină de dragoste și de o smerenie cutremurătoare. Sfântul Apostol Pavel, după ce amintește de arătările către Femeile Mironosițe, către Apostoli și către mulțimea celor cinci sute de frați, adaugă, cu o simțire adâncă:

„Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 8-9).

Ce adâncime a smereniei! Ce inimă zdrobită și luminată în același timp! Aceasta este întâlnirea de pe drumul Damascului, un moment unic în istorie, în care prigonitorul Saul cade la pământ, orbit de lumina dumnezeiască, și se ridică alt om, unul nou, un vas ales al harului.

Pe drumul Damascului nu a avut loc doar o întâlnire, ci o naștere din nou. Într-o clipă, întreaga lui viață s-a schimbat. Cel ce persecuta a devenit propovăduitor, cel ce urâse a început să iubească, cel ce prigonea Biserica a devenit temelia întăririi ei prin cuvânt și jertfă.

Desigur, mai cunoaștem și alte convertiri, precum cea a Sfintei Maria Egipteanca, care a parcurs o nevoință de o viață întreagă, patruzeci și șapte de ani de pocăință, de luptă și de curățire. Ea, care a trăit în pustie, dincolo de Iordan, a ajuns la o asemenea înălțime duhovnicească încât cunoștea numele unor oameni pe care nu-i văzuse niciodată. O convertire adâncă, ca o lucrare tainică a harului în timp.

Dar la Pavel vedem o altă lucrare: o aprindere fulgerătoare, o transformare instantanee, o chemare care schimbă totul într-o clipă. Și totuși, în ambele, lucrează același har, aceeași iubire dumnezeiască.

În Epistola întâi către Corinteni, Pavel vorbește despre această întâlnire ca despre o arătare a Domnului după Înviere, punând-o alături de celelalte. Și, cu o smerenie care ar trebui să ne cutremure, spune: „Nu sunt vrednic să mă numesc apostol”.

Iată modelul adevărat! Nu cel al autosuficienței, nu cel al înălțării de sine, atât de răspândit astăzi, când omul se socotește pe sine mai bun decât toți ceilalți, când judecata și comparația se întâlnesc la tot pasul. Ci modelul unei inimi care se vede pe sine în adevăr, care recunoaște lucrarea harului și nu și-o atribuie.

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Corinteni 15, 10) - spune el. Nu prin vrednicia mea, nu prin puterea mea, nu prin înțelepciunea mea, ci prin har. Aceasta este cheia întregii vieți duhovnicești: recunoașterea faptului că tot binele vine de la Dumnezeu.

Și atunci se ridică o întrebare tainică: cine înțelege această lucrare a harului? Cine se așază cu adevărat sub ea, cu smerenie și cu deschidere?

Multe ar mai fi de amintit, dar ne oprim la o bucurie adâncă, uneori prea puțin trăită a zilelor de Paști. La Înviere, ucenicii au primit de la Domnul Hristos un dar - darul iertării păcatelor. Nu un drept omenesc, nu o putere câștigată, ci un dar dumnezeiesc.

Când Mântuitorul a suflat Duh Sfânt asupra ucenicilor, le-a dăruit aceeași putere de a ierta păcatele. Nu pentru că ar fi fost fără de greșeală, nu pentru că ar fi fost desăvârșiți, ci pentru că harul lucrează prin cei smeriți.

Cine se laudă cu acest dar riscă să-l piardă, dar nici nu-l putem ignora. Și auzim adesea întrebarea: „De unde au preoții această putere?”. Nu au primit-o pentru că au cerut-o, nici pentru că ar fi vrednici prin ei înșiși, ci le-a fost dăruită.

Și Biserica, în înțelepciunea ei, ne învață această smerenie chiar și în rânduielile ei de cult. În rugăciunea de dezlegare rostită la înmormântare, se spune cu o frumusețe cutremurătoare: „Măcar că suntem nevrednici, am primit putere să facem aceasta”.

Iată adevărata așezare a slujitorului: nu deasupra, ci sub har; nu stăpân, ci slujitor; nu vrednic prin sine, ci purtător al unei lucrări care îl depășește.

Un model grăitor în acest sens rămâne Pavel - omul care, deși s-a învrednicit de cea mai mare arătare, spune cu smerenie că nu este vrednic... Omul care a văzut lumina și nu s-a înălțat, ci s-a smerit. Omul care a fost schimbat de har și a rămas pentru totdeauna sub lucrarea lui.

„Nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu…” - acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel rămâne ca o pecete de lumină și de smerenie peste întreaga mărturie a Învierii. În el se întâlnesc durerea trecutului și harul prezentului, căderea omului și ridicarea lui prin iubirea lui Dumnezeu.

Așezăm câteva gânduri în a treia zi a Sfintelor Paști, zile în care bucuria nu este doar o emoție trecătoare, ci o stare de har, o chemare la lumină și la înnoire lăuntrică.

Praznicele împărătești ale Bisericii noastre nu sunt clipe izolate, ci adevărate revărsări de har care se întind peste timp. Ele durează opt zile, asemenea unui răsărit prelungit, în care lumina nu încetează să crească. Așa sunt toate marile sărbători, cu excepțiile când rânduiala liturgică, în înțelepciunea ei, prevede alte moduri și timpuri de prăznuire.

Tipicul bisericesc nu este o noutate sau o invenție a vremurilor noastre, nici a unei Patriarhii sau a alteia, ci vine din adâncul istoriei sfinte, din tradiția poporului ales. Sărbătorile iudaice, și mai ales Paștele iudaic, nu erau celebrate într-o singură zi, ci se întindeau pe durata a opt zile. Începeau odată cu apusul soarelui, în acea tainică trecere dintre zi și noapte, când lumina și întunericul se îmbrățișează, și se încheiau după o săptămână întreagă de sărbătoare.

Totul era legat de mișcarea luminătorilor, de rânduiala timpului, de respirația creației. Și această rânduială, păstrată în Templul din Ierusalim, a fost primită și de creștini, nu ca o simplă moștenire, ci ca o împlinire. Pentru că Mântuitorul Însuși ne-a spus că nu a venit să strice Legea și prorocii, ci să le împlinească.

De aceea, la început, credința noastră a fost numită iudeo-creștină, pentru că împletea două izvoare: moștenirea sfințită a Vechiului Testament și învățătura cea nouă, desăvârșitoare, a lui Hristos. Din viața drepților, din slujirea Templului, din jertfa și rugăciunea celor de odinioară se înălța o pregătire pentru lumina cea deplină care avea să vină.

Iar această lumină este Învierea.

Și totuși, chiar și cele opt zile ale praznicelor par puține în fața măreției acestui eveniment. Pentru că praznicul Învierii nu este de opt zile, ci de patruzeci, până la Înălțarea Domnului. Este o perioadă în care Biserica trăiește ca într-o neîntreruptă duminică, într-o revărsare continuă de bucurie.

În aceste zile, cântăm neîncetat: „Hristos a înviat!” Nu ca o simplă formulă, nu ca un obicei, ci ca o mărturisire și un strigăt de biruință care sparge tăcerea morții. Și fără să ne rușinăm, ne salutăm unii pe alții cu acest cuvânt sfânt, devenind noi înșine vestitori ai Învierii.

Este un salut care nu aparține doar limbii, ci inimii; nu doar tradiției, ci credinței; nu doar trecutului, ci veșniciei.

Și păstrăm, pe cât putem, această bucurie în cuvinte, în înfățișare, în felul în care ne întâlnim unii cu alții, în felul în care iertăm, în felul în care iubim.

Nădăjduim, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur într-un cuvânt de o frumusețe nepieritoare, ca nimeni să nu mai plângă pentru păcate. Nu pentru că păcatul nu ar exista, ci pentru că iertarea a biruit. Pentru că din mormânt a răsărit iertare pentru toți, ca o lumină care nu mai poate fi stinsă.

Aceasta este taina, aceasta este bucuria, aceasta este chemarea: să trăim Învierea, să o purtăm în noi, să o lăsăm să ne lumineze viața.