Raţionalitatea creaţiei şi rezultatele cercetării contemporane

Părintele Dumitru Stăniloae surprinde esenţa viziunii pe care Răsăritul creştin o are în legătură cu rosturile sub care stă această lume creată de Dumnezeu, atunci când afirmă că lumea, ca natură, caracterizată de o unitate raţională, există pentru dialogul interuman, ca o condiţie pentru creşterea spirituală a omului. Dacă lumea este creată cu un scop, acesta este acel scop, şi atunci discuţia despre raţionalitatea universului primeşte o altă perspectivă.

Aşa cum spune părintele Stăniloae, „raţionalitatea lumii este pentru om şi culminează în om; nu omul este pentru raţionalitatea lumii“. Potrivit tradiţiei patristice, toate lucrurile îşi au originea în Logos-ul dumnezeiesc. Noţiunea de logos apare şi în legătură cu sesizarea raţiunii obiective a lucrurilor, ca şi în legătură cu ceea ce părintele Stăniloae numeşte raţiunea personală strictă. Această din urmă formulare vrea să creeze o nuanţă şi o diferenţă între două căi de înţelegere proprii omului. Pe de o parte, pe calea raţiunii analitice - legată în mod esenţial de raţiunea obiectivă şi strictă a lucrului, numită şi cea eternă sau divină - obţinându-se o înţelegere parţială şi fragmentară, însă ce permite cunoaşterea progresivă a lumii materiale ca şi utilizarea proprietăţilor acesteia potrivit trebuinţelor omului. Pe de alta, o înţelegere mai sintetică şi mai directă, ce stă sub semnul intuiţiei, o înţelegere care dă conştiinţa unor sensuri şi scopuri mai înalte ale naturii. Aceasta întrucât, potrivit textelor Tradiţiei, între care cele ale Sf. Maxim Mărturisitorul ocupă un loc aparte, atunci când se vorbeşte de raţiunile eterne ale lucrurilor cuprinse în Logos-ul divin, se înţeleg prin ele şi în ele sensuri mai înalte, mereu mai înalte, ascunse în ele - aici apărând diferenţa între logos (sensul strict al lucrurilor) şi noema (sensurile mai înalte ascunse în lucruri). Căci raţionalitatea lumii are virtualităţi multiple, şi mai ales, e maleabilă, contingentă. „Raţionalitatea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualităţi, corespunde indefinitelor virtualităţi ale raţiunii, imaginaţiei şi puterii umane creatoare şi progresive“. Formularea aceasta, aparţinând părintelui Stăniloae, sintetizează adevăratul spirit a înţelegerii patristice a lumii. Aici este şi aspectul de diferenţă esenţială faţă de înţelegerile anterioare ale raţionalităţii lumii. Mai ales pentru că omul este cel care foloseşte şi scoate acest caracter la iveală. Omul se foloseşte de această raţionalitate a lumii pentru a progresa în comuniunea cu Dumnezeu şi aproapele său, ca şi pentru a ajunge la sensuri şi scopuri mai înalte ale naturii. Şi numai în om indefinitele virtualităţi ale naturii capătă un sens, prin el raţionalitatea lumii îşi atinge tot mai deplin împlinirea ei. Şi aici trebuie să nu omitem şi natura umană, ca spaţiu mereu deschis pentru exersarea libertăţii omului. Părintele Stăniloae vorbeşte de o creştere a omului prin lucruri, căci prin ele se dezvăluie progresiv intenţiile iubitoare ale lui Dumnezeu. În acest context, se poate vorbi de un progres atât al spiritului uman cât şi al lumii, prin raporturile între ele.

Această perspectivă, exprimată în cadrele persoanei, ale descrierii realităţii prin raportarea esenţială la o dimensiune care nu este cea a naturii, înseamnă posibilitatea depăşirii unei paradigme ce a dominat înţelesul ştiinţei de la Galilei încoace. Nevoia de obiectivitate este centrală astăzi experimentului ştiinţific, şi această obiectivitate este garantată de posibilitatea evaluării repetate a unui fenomen potrivit unor parametri, adică de măsurabilitate. Însă nu se ţine seama de raţionalitatea lumii, care înseamnă mai mult decât acest reper al obiectivităţii, raţionalitate care implică ideea de creştere, de virtualitate şi de maleabilitate. Toate acestea, ca rezultat al interacţiunii omului cu lumea, ale cărei consecinţe înseamnă o schimbare de fiecare parte. De aceea, în acest sens, când vorbim despre ştiinţă, trebuie să luăm în seamă datele umanului, dar vizând mai mult decât o subiectivitate estimabilă psihologic. Vremurile care ne stau în faţă cer cu evidenţă această modificare de viziune, căci datele oferite de cercetarea fundamentală nu mai pot fi interpretate şi înţelese plecând de la paradigma clasică a ştiinţei. Universul nu poate fi pur şi simplu descris ca o realitate obiectivă, a cărei existenţă este garantată şi menţinută de constante, dar nici omul nu poate fi înţeles printr-un model antropologic care să afirme o esenţă stabilă a sa. Raţionalitatea pe care o descrie Răsăritul creştin, avându-se în special ca reper scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, implică o plasticitate a existenţei care trebuie mereu luată în calcul, însă fără să se uite datele persoanei. Ceea ce face omul implică consecinţe nu doar în sensul că, în urma progresului în cunoaştere, acesta poate stăpâni şi manipula realitatea mai bine; adevăratele consecinţe ţin de aducerea la existenţă a unor potenţialităţi ale lumii care, altfel, nu s-ar fi manifestat niciodată. Această interacţiune cu realitatea, cu gradele sale, conduce la o experienţă de alt tip, cea care poate fi numită interpersonală, sau altfel spus, cea a comuniunii, care reprezintă taina cea mai adâncă (căci aici este, în primul rând, apropierea personală între Creator şi creatură), dar în acelaşi timp, temeiul şi scopul existenţei lumii.