Războiul, de la joacă la realitate

O cutie de conserve plină ochi cu carbid a reprezentat prima şi ultima bombă detonată în viaţa mea, mai precis pe la vreo doisprezece ani. Habar n-aveam ce e carbidul, ştiam doar că e o chestie care mirosea urât şi o puteam fura de pe şantiere. Dar cel mai important era că pocnea zdravăn în interiorul unei cutii de conserve. Bomba o amplasasem în mijlocul unei gropi de nisip, în parcul de joacă din spatele blocului. Era duminică pe la prânz, toţi ceilalţi copii mâncau acasă mămăligă cu brânză şi smântână, aşa că deflagraţia n-a rănit pe nimeni. Pe vremea aceea erau la modă bombele atomice. Citeam despre bomba cu hidrogen, dar şi despre cea cu neutroni, fără să pricep care e diferenţa dintre ele. Tot ce am înţeles era că doi tipi importanţi în costume sobre purtau mereu în vizitele oficiale o valiză neagră cu un buton roşu care, odată apăsat, transforma pământul într-o supernovă.

Mai ştiam că pe 6 august 1945, pe la ora 8 dimineaţa, 100.000 de japonezi din Hiroshima au fost pulverizaţi de o bombă atomică. Cu timpul, am observat că peri oada optimă în care trebuie detonată o bombă este cea a dimineţii. Dar pentru asta trebuie să fii ceva mai puţin leneş decât eram eu, cel care amorsam bombe abia pe la amiază. Aşa cum, cine ştie prin ce bioritm al catastroficului, cutremurele devastatoare se produc noaptea, iar bombele adevărate trebuie musai să explodeze dimineaţa, pe stomacul gol. Prima oară când am aflat despre terorişti s-a întâmplat tot în copilărie, răsfoind un almanah „Lumea“. Sau „Scânteia“. Cert este că mi-a rămas în minte costumul impecabil al premierului italian Aldo Moro, ucis de către Brigăzile Roşii. Tot atunci aflasem că în gara din Bologna, 82 de oameni fuseseră spulberaţi de explozia unei bombe plasate pe un peron. Mă uitam pe hartă şi îmi linişteam temerile, spunându-mi că Italia e departe.

Astfel, am aflat că, atunci când arunci o bombă atomică, se cheamă că eşti în război cu 100.000 de japonezi care se duc la muncă, iar dacă pui o bombă într-o gară, eşti terorist. Un terorist e un soldat în civil. Uniforma militară legitimează amplasarea oricărui dispozitiv explozibil. Lipsa uniformei te transformă într-un bandit înarmat. Diferenţa între teroarea războiului şi războiul terorist nu o percep nici acum. Imediat după bombardamentul din Hiroshima, peste ruinele calcinate ale oraşului, a început să plouă. În Decembrie 1989, imediat după Crăciun, peste cele 1.200 de cruci ale Revoluţiei, a început să ningă. Ceaţa şi ploile londoneze au acoperit şi ele umbrele a 50 de oameni. Cincizeci de oameni care, la fel ca şi cei 100.000 de japonezi sau 82 de italieni sau 200 de spanioli din gara madrilenă, s-au trezit dimineaţa, grăbindu-se să prindă ultimul tren. Joaca soldăţeilor de plumb s-a terminat. Noile jucării ale morţii sunt funcţionarul cumsecade aşezat pe scaunul din faţă al autobuzului, având borseta burduşită cu trotil, sau femeia cecenă din rândul doi al unui teatru moscovit, purtând sub galabia musulmană un Kalashnikov de damă, micuţ, dar eficient. Uneori, am nostalgia războiului rece, când totul era încremenit, dar viu. Acum totul e dinamic, fără frontiere, cosmopolit, dar la prima staţie, poate deveni inert.