Războiul de reîntregire a familiilor plecate la muncă

▲ Nu se vorbeşte despre faptul că majoritatea celor plecaţi lucrează în Italia sau Spania „la negru“, adică nu au un contract de muncă ferm cu patronul străin, fiind plătiţi de acesta direct „din buzunar“ ▲

„Constat un mare interes al românilor de a se întoarce acasă să muncească. O linie finală a eficienţei şi rezultatelor acestei acţiuni se va putea trage după Paşte, în cazul Roma. Acolo s-au depus 800 de CV-uri, prin care oamenii şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce acasă“, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute ministrul român al muncii. Într-adevăr, de câteva luni se pune tot mai insistent problema întoarcerii în ţară a muncitorilor români plecaţi în Spania şi Italia (şi nu numai). Pentru aceasta, s-au organizat şi câteva „burse ale locurilor de muncă“, pe 23 februarie la Roma şi pe12 aprile în Spania (Castellon). Când vorbim de „bursă a locurilor de muncă“ să nu ne imaginăm un loc în care un cetăţean devine automat angajat al unei firme. Este, mai degrabă, un loc de întâlnire a cererii cu oferta, unde firmele româneşti îşi trimit reprezentanţii pentru a vedea în ce măsură muncitorii s-ar întoarce în ţară pentru a lucra pe salarii „comparabile cu cele pe care le câştigă în Uniunea Europeană“. Nu ştim cât de eficientă a fost „bursa“ de la Roma din februarie, cert este că nu a apărut nici o informaţie cu privire la vreun lot de muncitori calificaţi întorşi în ţară dintre cei 800 care au completat chestionarele oferite de organizatori, abia după Paşte se va trage o „linie finală a eficienţei şi rezultatelor acestei acţiuni“, ca să-l cităm pe ministrul român al Muncii.

Ceea ce ştim însă este că nu se vorbeşte explicit despre tabloul complet al întoarcerii în ţară a sutelor de mii de muncitori plecaţi din România în urmă cu 4-7 ani (apropape 50% dintre cei din Italia) sau cu mai bine de 10 ani (21%). Nu se vorbeşte despre faptul că majoritatea celor plecaţi lucrează în Italia sau Spania „la negru“, adică nu au un contract de muncă ferm cu patronul străin, fiind plătiţi de acesta direct „din buzunar“. Un român care munceşte în asemenea condiţii nu beneficiază de asigurare de sănătate, nici de ajutor de şomaj, nici de concediu de odihnă. Munceşte cât poate, în condiţii de multe ori inumane (programe prelungite de lucru, muncă în condiţii de căldură extremă, muncă în condiţii sporite de pericol etc.), apoi este înlocuit cu altcineva dacă nu mai dă randament.

Desigur, aşa-numitele „burse ale locurilor de muncă“ sunt binevenite, pentru că testează, cât de cât, dorinţa de întoarcere a românilor în ţară. De la dorinţă la realitate este, însă, cale lungă. Organizatorii unor asemenea „burse“ nu pomenesc niciodată despre celălalt principal actor de pe piaţă, şi anume despre firmele care ar trebui să-i angajeze în România pe cetăţenii noştri risipiţi prin ţările UE. Se declară cu mare uşurinţă că, deja, în România, există posibilitatea de a asigura salarii de 600 şi chiar de 1.000 de euro pentru muncitorii din unele sectoare aflate în dezvoltare. (De fapt, un asemenea salariu se poate câştiga, în special, în domeniul construcţiilor civile, unde finisajele necesită persoane cu un grad deosebit de calificare.) Însă nu se vorbeşte despre costurile salariale pe care firmele trebuie să le suporte firmele angajatoare pentru a-i asigura unui muncitor calificat un salariu de 1.000 de euro „în mână“. Dacă se iau în calcul sumele datorate de angajator statului pentru a plăti un salariat cu un anumit venit net (Contribuţia pentru bugetul asigurărilor de şomaj, Contribuţia pentru asigurările sociale, Contribuţia pentru asigurările de sănătate, Cota privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, Contribuţiile pentru concediile medicale şi la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale etc.), vom vedea că, de fapt, pentru a asigura un salariu de 1.000 de euro „în mână“, mai trebuie 1.000 de euro de achitat la stat. E o situaţie imposibilă, pentru că puţine sunt firmele care şi-ar permite, în România mai ales, unde mâna de lucru ieftină este principalul argument pentru care mai vin investitori străini să plătească un salariu muncitorului şi încă un salariu sub forme de contribuţii către stat.

Este bine că oficialităţile se gândesc la românii plecaţi la muncă în străinătate şi caută soluţii pentru a-i aduce acasă, unde există proiecte mari (lucrări de infrastructură - autostrăzi, canalizări, obiective industriale, zone rezidenţiale) care nu se pot derula din cauza lipsei forţei de muncă. Din păcate, „bursele locurilor de muncă“ nu rezolvă problema. Scăderea poverii fiscale asupra angajatorilor ar fi o soluţie, dar s-ar ajunge la discuţii mult mai complicate, cum ar fi productivitatea muncii (în Spania sau Italia se munceşte pe rupte pentru o mie de euro câştigaţi „la negru“, în timp ce, la noi, s-ar reveni la sistemul „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“). S-ar discuta şi despre cultura lucrului bine făcut, destul de rară printre români, despre mentalul colectiv care clamează cu entuziasm „lasâ că merge şi aşa“.

Şi încă ceva care nu se spune: reprezentanţii firmei Bechtel din România au declarat că au nevoie, pentru construirea a 415 kilometri de autostradă, de aproximativ 5.000 de muncitori. Statisticile neoficiale afirmă că ar fi două milioane de români plecaţi în străinătate. Socotiţi câţi kilometri de autostradă ne trebuie dacă ar reveni în ţară toată lumea.