Recitindu-l pe Blaga

Trilogiile lui Blaga izbesc prin trei trăsături recurente: uverturile estetice, excesul de material didactic şi stilul inegal. Aproape fiecare carte începe cu un preambul având menirea de a-l aşeza pe cititor în temă, amintindu-i că, intenţia autorului fiind largă, tomul pe care cititorul îl are sub ochi nu e decât o cărămidă a unui edificiu mai cuprinzător. E ca şi cum cititorului i se face o pregătire spirituală, spre a se obişnui cu aerul mai puţin gustat al tentelor mitice, insuflându-i-se o dispoziţie ca în faţa unei procesiuni sobre. Uverturile acestea sunt scrise în panglici culte şi simandicoase, întărind intuiţia că, mai înainte de a fi nuanţator al ideilor, autorul e degustător al liricelor.

De la politeţea caldă a introducerilor se intră apoi în cadrul tematic în interiorul căruia se va mişca discuţia. În acest scop, Blaga săvârşeşte o meticuloasă incursiune în trecut, refăcând istoria detaliată a subiectului: autori, cărţi, distincţii lexicale sunt înşiruite pedagogic cu un acut simţ al respectării predecesorilor. Treptat, cadrul prinde contur şi cititorul este iniţiat în tensiunile problemei, trăind cu senzaţia că a asistat la o ireproşabilă desfăşurare de material didactic. Sub unghiul expresiei, materialul pedagogic intră în tiparul textelor academice, având un sunet mat de text vitros, fără fermenţi de înlesnire estetică, de unde şi halena abstractă ce ajunge la cititor. Paginile nu au obscurităţi de înţelegere, dar nici sclipiri retorice. Blaga îi povesteşte pe predecesori pe limba lui, ieşind din servitutea impusă de repetarea întocmai a cuvintelor consacrate de original. Sintaxa i se mişcă în expresii culte şi nespectaculoase, cu o rigoare seacă de lucrare de doctorat.

Detaliul surprinzător este că două treimi din întinderea trilogiilor e dată de această umplutură pedagogică, iar dacă dăm la o parte uverturile împreună cu procesiunea de cunoştinţe de specialitate, gândirea lui Blaga se reduce la 100 de pagini. E drept, pentru un cititor dornic de a se informa asupra filosofiei europene, cărţile acestea sunt providenţiale, fiindcă mai rar dai peste un autor care să-ţi predea filozofie într-o formă atât de clară şi atracţioasă. În schimb, pentru un exeget care vrea ideile golite de carnea naraţiunii preliminare, valurile de erudiţie ale lui Blaga pot agasa prin întârzierea cu care intră în miezul temei, amânarea protocolară cu care atinge esenţialul împrumutându-i ţinuta unui maestru de ceremonii care iubeşte tergiversarea. Pe de altă parte, Blaga are migala detaliului pe calapod nemţesc, deprindere ce ţine de rigoarea epocii în care s-a format, şi e nefiresc ca, astăzi optica contemporană iuţindu-se, să-i reproşăm autorului o lacună care acum un secol trecea drept o calitate indubitabilă. Oricum, e în Blaga o tărăgănare metodică pe care o putem pune în seama umorilor sale lente. Chiar dacă primele două trilogii au fost scrise într-o vreme când, diplomat în capitalele Europei, Blaga nu cocheta cu ideea profesoratului, alura lor e de ceremonie înceată şi exactă, de unde şi senzaţia că răbdarea exegetului e pusă la încercare. În genere Blaga scrie, lung, flasc, fără alerteţe de ritm şi cu o moliciune epică ce aminteşte de o fire reverenţioasă. Dar pedagogic vorbind, Blaga este un foarte bun mijlocitor: sesizează esenţa unei teorii şi apoi o redă într-o formă a cărei claritate cititorului i-ar fi foarte greu să ajungă de unul singur.

În al treilea rând, pofta epică a filosofului se schimbă de la o carte la alta, de unde şi tonul inegal cu care îşi scrie lucrările: prima şi a doua trilogie au vervă şi precizie, în vreme ce ultimele două suferă de o netezime stilistică care culminează în pletoră verbală. De exemplu, Artă şi valoare, a treia parte din Trilogia valorilor, e exasperantă prin secimea lexicului şi prin inutilitatea clasificărilor. Cine urmăreşte cronologia fiecărei trilogii va constata că inspiraţia lui Blaga se rupe definitiv la sfârşitul războiului, singura carte de amplitudine care va păstra nivelul celor din interbelic fiind Diferenţialele divine. După acest an, textele sunt convenţionale, încărcate şi terne, ieşite dintr-un condei care nu mai era hrănit de un spirit dornic de creaţie. Conştiinţa filosofică, scrisă în 1947, e curs universitar ireproşabil prin cunoştinţe istorice, dar insignifiant sub unghiul originalităţii. Aspecte antropologice (1947-1948) e cercetarea acribioasă a teoriilor evoluţiei biologice şi Fiinţă istorică (1959) e o reluare sub paravan istoric a ideilor pe care le spusese deja în celelalte trilogii. În toate aceste texte, autorul intră într-o matcă a repetiţiilor de rău augur, sfârşind în rutina supliciului didactic.