Religia şi Biserica

Cuvântul ecclesia exprima întocmai experienţa creştinilor. Dacă caracteristicile religiei sunt oarecare convingeri ideologice date apriori, o morală, în ceea ce priveşte eclesia, adunarea creştinilor, acestea nu existau. Biserica nu este o adunare care se întemeiază pe identitatea convingerilor ideologice, pe morală, ci pe căutarea adevărului. Această adunare a creştinilor strânşi în jurul mesei euharistice comune manifesta realitatea, adevărul Bisericii. Atunci când creştinii vorbeau de realizarea acestei realităţi, ei nu se refereau la modul în care vedeau aceasta vechii greci. În cazul Bisericii creştine, adevărul nu mai era doar ordinea, frumuseţea universului, ci frumuseţea, armonia erau expresia personală a Logosului personal Întrupat, a Creatorului. Acest Logos nu mai era esenţa divină sau o fiinţă individuală despre care vorbeau filosofii greci de odinioară, ci cauza Universului.

Religia este prin însăşi definiţia ei o realitate individuală. Fenomenul religios se găseşte peste tot în istoria omenirii şi acest lucru arată că religia este o nevoie a omului, o nevoie care ţine de esenţa fiinţei umane. Este o nevoie a individului uman de a avea propriile lui certitudini. Mai întâi are nevoie de certitudini în ceea ce priveşte puterea lui de cunoaştere, are nevoie să cunoască ceea ce este dincolo de existenţa lui sensibilă, să cunoască încât să dea un răspuns nevoilor lui personale cognitive.

Apoi omul are nevoie să îmblânzească acest necunoscut pentru a intra într-o relaţie cu el, iar această relaţie se realizează ca urmare a unei nevoi individuale a omului. Este incontestabilă constatarea că "într-un avion ce intră într-o zonă de turbulenţe puternice nu există nici un ateu"! Aceasta este expresia a ceea ce numim religia naturală, din principiu egoistă, pentru că natura vrea să se salveze pe ea însăşi, ca ego, ca individualitate.

Înţelesul ecclesiei

La antipozi vorbim despre evenimentul eclesial. De-a lungul istoriei, şi aceasta nu întâmplător, primii creştini nu şi-au declarat identitatea în termeni de religie, ei nu au spus despre ei înşişi: iată, noi reprezentăm o nouă religie, cea mai bună, cea mai corectă, cea mai… Creştinii şi-au declarat prezenţa şi identitatea în istorie prin termenul ecclesia. Ce însemna atunci ecclesia? Cuvântul era utilizat de grecii din perioada clasică tocmai pentru a desemna un fapt concret, adunarea cetăţenilor unei cetăţi. Realitatea cetăţii nu reprezenta atunci ceea ce înţelegem astăzi prin cuvântul oraş, polis. Marea surpriză din istoria umanităţii pe care grecii au reuşit să o exprime în epocă era faptul că s-au organizat împreună nu doar din motivul de a-şi satisface reciproc nişte nevoi, de a realiza nişte schimburi. Ei au vrut să pună bazele acelui mod de existenţă în adevăr.

Aristotel explică faptul că există două feluri de societăţi: în primul rând koinonia tis hrias, colectivitatea născută din nevoia de schimb practic, cu finalitate practică. Dacă toţi am fi, de exemplu, doctori, nu am putea realiza această koinonia, această societate. Trebuie ca fiecare să aibă meseria lui, unul zidar, altul profesor, altul cizmar, pentru a putea împărţi aceste nevoi practice. Potrivit acestei viziuni asupra colectivităţii, scopul ei este unul practic. Căutăm ceea ce este util şi necesar la nivelul vieţii practice. Surpriza despre care vorbeam este o nouă nevoie care ia naştere în colectivitatea greacă din acea perioadă. Nu este suficient să satisfacem aceste necesităţi ale vieţii practice, ci vrem să realizăm prin viaţa noastră comună, prin modul de a fi împreună acea existenţă în adevăr. Existenţa în adevăr, adică acea existenţă veşnică, existenţa care nu se schimbă. Adevărul este acea realitate care nu cunoaşte moartea, nici schimbarea, necesitatea. Unde putem găsi această realitate? Grecii au spus că această realitate exprimă modul de existenţă al universului. Fiecare fiinţă, luată în particular, este provizorie, muritoare, coruptibilă, dar felul în care coexistă aceste fiinţe muritoare, finite este veşnic. Acest mod de existenţă reprezintă adevărul, ordinea, frumuseţea, armonia. De aceea grecii au numit universul kosmos, care înseamnă podoabă.

Înseamnă că ne adunăm împreună, trăim împreună nu doar pentru a forma o colectivitate, pentru a supravieţui ca indivizi, ci pentru a imita acest mod de existenţă veşnic.

Onoarea de a fi cetăţean în Antichitate

Este un efort de a face acest lucru împreună şi rezultatul acestui efort este cetatea. Cetatea nu era numai un mod de a coabita, ci un mod de a exista împreună. A fi cetăţean era, din acest punct de vedere, o mare onoare. Făceau parte din acest efort de a trăi în adevăr şi asta avea consecinţe imediate, concrete. Persoanele publice, autorităţile nu erau alese, cum facem astăzi în aşa-zisa democraţie, ci erau trase la sorţi. Asta însemna că din momentul în care făceai parte din acest efort comun, puteai fi astăzi trezorierul cetăţii, mâine prim-ministru şi aşa mai departe. Democraţia, la originea sa, nu avea sens fără această axă metafizică a primordialităţii adevărului. Democraţia este incomprehensibilă fără un templu, un Pantenon al adevărului. Templu care încerca să realizeze prin arhitectură, prin toate elementele această ordine a universului, armonia.

Cuvântul ecclesia exprima întocmai experienţa creştinilor. Dacă caracteristicile religiei sunt oarecare convingeri ideologice date apriori, o morală, în ceea ce priveşte ecclesia, adunarea creştinilor, acestea nu existau. Biserica nu este o adunare care se întemeiază pe identitatea convingerilor ideologice, pe morală, ci pe căutarea adevărului. Această adunare a creştinilor strânşi în jurul mesei euharistice comune manifesta realitatea, adevărul Bisericii. Atunci când creştinii vorbeau de realizarea acestei realităţi, ei nu se refereau la modul în care vedeau aceasta vechii greci. În cazul Bisericii creştine, adevărul nu mai era doar ordinea, frumuseţea universului, ci frumuseţea, armonia erau expresia personală a Logosului personal Întrupat, a Creatorului. Acest Logos nu mai era esenţa divină sau o fiinţă individuală despre care vorbeau filosofii greci de odinioară, ci cauza Universului.

Iubirea, nu o calitate morală, ci modul de existenţă al lui Dumnezeu

Ceea ce noi numim revelaţie creştină se poate exprima prin aceste trei cuvinte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceste trei nume nu se referă la indivizi precum erau odinioară zeii greci: Zeus, Apolon, Dionysos, ci se referă la o existenţă care nu există prin sine, ci prin relaţie. Existenţa nu se mai referă la individ ca atare, ci se manifestă ca raport, referinţă, este determinată prin relaţia dintre persoane ca şi comuniune. Singura definiţie pe care o avem în Scriptura Noului Testament este că "Dumnezeu este iubire". Noi nu spunem că iubirea este o calitate morală sau pur şi simplu o caracteristică a divinităţii. Dumnezeu este pentru că El vrea să fie, este liber să fie prin propria Sa voinţă pentru dorinţa Lui de a iubi. De unde scot creştinii aceste cunoştinţe? Dintr-un eveniment istoric foarte concret, anume apariţia unei persoane istorice ca Fiu al lui Dumnezeu. Prin aceste caracteristici Dumnezeu este liber chiar de divinitatea Sa şi alege să fie om. Întruparea este semnul libertăţii lui Dumnezeu. Iar ca om este liber de orice constrângere a naturii sale umane. Aceasta arată că iubirea rămâne libertatea absolută a existenţei. Şi prin întruparea Sa Iisus Hristos a dat posibilitatea oamenilor să existe liberi de propria lor condiţie umană, împărtăşindu-le-o pe cea dumnezeiască. Astfel, noi participăm la eclesia, facem parte din Biserică şi realizăm Biserica ca uniune a vieţii, a existenţei, pentru că acesta este modul în care putem învinge moartea. Noi nu suntem în Biserică pentru a ameliora caracterul nostru, comportamentul nostru, pentru a îmbunătăţi morala noastră, ci suntem membri ai Bisericii pentru a ajunge să realizăm realitatea că putem învinge moartea prin moarte. Dar toate acestea nu se petrec automat, doar prin simpla noastră voinţă de a face parte din eclesia, ci treptat, printr-un anumit mod de viaţă. Nu putem să renunţăm la natura noastră creată.

Şi aceasta Evanghelia o spune prin parabola neghinei care creşte în ogorul de grâu. Lumea este câmpul unde proprietarul a semănat grâu, lângă care apare laolaltă şi neghina. Lucrătorii au cerut să despartă grâul de neghină, dar Domnul le-a spus: Nu, lăsaţi să crească amândouă, iar la vremea secerişului neghina se va alege şi se va arde în foc.

În Biserică avem inevitabil şi grâul, adică adevărul, dar şi natura noastră umană care alunecă inevitabil spre religie. Cartea "Contra religiei" vrea să arate câteva aspecte ale religiozificării credinţei creştine. Ea vrea să ne arate să fim mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să discernem, să deosebim ceea ce este religie de ceea ce este biserică în viaţa noastră.

Aproape tot timpul în viaţa noastră vorbim de mântuirea proprie. Gândim mântuirea ca pe ceva care ne aparţine, care este ca o asigurare pe viaţă. Dacă eu sunt mântuit şi copiii mei nu, ce fel de mântuire ar fi aceasta? Suntem mântuiţi prin Biserică când suntem constituiţi ca şi comunitate alcătuită din Mântuitorul Hristos, Maica Sa, sfinţii lui Dumnezeu, care ne pot purta spre Rai. (Fragment din conferinţa susţinută de Chrystos Yannaras la Mănăstirea Stavropoleos în data de 15 noiembrie 2011. Traducere din limba franceză de Andreea Nanu)