Religia şi ştiinţa în căutarea lui Dumnezeu (II)

În cartea sa Dumnezeu şi fizica modernă, Davies subliniază nici mai mult, nici mai puţin că, deşi bizar, în opinia sa, ştiinţa ar oferi o cale mai sigură către Dumnezeu decât religia (vezi pe larg P. Davies, God and the New Physics, Dent, 1992). Încercând să-l completeze, Polkinghorne socoteşte că, într-adevăr, acest lucru este bizar, întrucât deşi putem descoperi ceva despre Dumnezeu din structura şi dezvoltarea creaţiei Sale, rămân încă multe alte lucruri pe care le vom afla despre El doar dacă acceptăm o formă mai personală de întâlnire şi comuniune cu El (J. Polkinghorne, op. cit., pp. 46-47).

Biochimistul francez Jacques Monod, deţinător al Premiului Nobel, în cartea sa intitulată Şansă şi necesitate, analizând istoria evoluţiei, a ajuns la concluzia că omul este conştient de faptul că este singur în acest univers infinit, în care a apărut din întâmplare (vezi pe larg J. Monod, Chance and Necessity, Collins, 1972). Şi totuşi, nici Jaques Monod şi nici alţi asemenea lui, cum ar fi Richard Dawkins în cartea sa Ceasornicarul orb (vezi R. Dawkins, The Blind Watchmaker, Longman, 1986), nu şi-au putut demonstra teza ateistă. Rolul şansei şi al necesităţii poate fi explicat şi într-o variantă de interpretare alternativă. Chiar dacă Monod şi Dawkins adaugă şansei epitetul de "oarbă", care sugerează lipsa de scop şi de sens, nu trebuie să ne lăsăm derutaţi de anumite cuvinte alese tendenţios. Acţiunile şovăitoare ale întâmplării nu sunt altceva decât o modalitate de explorare, scoţând în evidenţă adânca productivitate antropică cu care a fost înzestrată lumea fizică. Biochimistul şi preotul anglican Arthur Peacocke susţine în lucrarea sa Creaţia şi lumea ştiinţei (Arthur Peacocke, Creation and the World of Science, Oxford University Press, 1979) că şansa este, în fond, un fel de radar de căutare a lui Dumnezeu, "care baleiază toate posibilităţile explorării" (apud J. Polkinghorne, op. cit., pp. 54-56).

Din perspectiva teologiei creştine, două sunt imaginile extreme ale relaţiei lui Dumnezeu cu creaţia, ambele fiind socotite inacceptabile. Pe de o parte, e vorba de "imaginea universului ca teatru de păpuşi al lui Dumnezeu, în care El trage de sfori" şi face creaturile să joace aşa cum doreşte El, iar pe de altă parte, imaginea unui Dumnezeu în calitate de "spectator indiferent, Care, după ce a pus universul în mişcare, l-a lăsat să se descurce singur". O lume în evoluţie trebuie înţeleasă din punct de vedere teologic nu ca un produs prefabricat, ci mai degrabă ca o creaţie aflată într-un proces continuu. Aşadar, Dumnezeu este Creatorul astăzi, în aceeaşi măsură în care era atunci când a declanşat actul creaţiei (ibidem, p. 56).

În concluzie, lumea în care trăim este una multistratificată în bogăţia realităţii sale. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale cunoaşterii religioase constă în faptul că, întrezărind voinţa şi prezenţa Creatorului la temelia diferitelor experienţe umane, facem ca această bogăţie să fie mai inteligibilă. Pe de altă parte, cercetarea şi cunoaşterea ştiinţifică, la rândul lor, ne ajută să înţelegem mai bine ordinea raţională cu care Dumnezeu a înzestrat universul pe care l-a creat. Iată, aşadar, cum în mod limpede religia şi ştiinţa se pot regăsi, e adevărat pe drumuri diferite, în aceeaşi căutare a lui Dumnezeu.