Religie şi fenomen: Biblia în Coran

Pentru orice musulman din toate locurile şi timpurile, cuvântul lui Dumnezeu este întruchipat de Coran, echivalentul Bibliei din spaţiul creştin. Aflat în rugăciune pe muntele Hira, din apropiere de Mecca, „Trimisul lui Allah“ şi „încheietorul profeţiilor“, Mahomed, primeşte prin îngerul Gabriel (Jibril) cuvântul necreat şi veşnic al lui Dumnezeu. Toate mesajele primite au fost păstrate în memorie de către apropiaţii săi, iar apoi consemnate, cuvânt cu cuvânt, pe diferite materiale, cum ar fi pietre plane de culoare albă, omoplaţi de cămilă etc. Ulterior, în timpul califului Otman (644-656 d.Hr.), textele au fost înglobate în ceea ce se cheamă până astăzi Coranul, un fel de „Biblie“ a tuturor musulmanilor. Tot ceea ce este cuprins între coperţile acestei cărţi, având dimensiuni cu puţin mai mici decât Vechiul Testament, reprezintă adevărul suprem şi infailibil în întreaga lume islamică. Inclusiv limba arabă în care a fost redactat este o garanţie a caracterului său revelat. Este şi motivul pentru care traducerea Coranului în alte limbi este îngăduită doar în scopul unei mai bune percepţii a semnificaţiilor cuvântului lui Dumnezeu.

Totuşi, aşa cum se afirmă chiar în Coran, mărturia sa ar reprezenta ultima revelaţie a lui Dumnezeu, dar nu singura. Acest fapt îl subliniază însuşi Mahomed, care face distincţie între iudei şi creştini, pe de o parte, şi arabii păgâni, pe de altă parte, numindu-i pe cei dintâi „oameni ai Scripturii“. Potrivit lui, Moise a primit Torah, David Psaltirea, iar Iisus Evanghelia. Toate aceste cărţi sfinte converg, în principal, cu învăţătura Coranului: „Şi Noi nu am trimis înaintea ta nici un profet fără să nu-i revelăm lui: Nu este nici un Dumnezeu afară de Mine, deci adoraţi-Mă pe Mine!“. În credinţa islamică, toate cărţile cu adevărat revelate se împărtăşesc din conţinutul revelaţiei primordiale, aflată în „mama Cărţii“ din ceruri.

Mahomed n-a citit niciodată Biblia, în primul rând pentru că în vremea sa aceasta nu fusese încă tradusă în limba arabă. Tot ceea ce ştia el despre Biblie şi conţinutul acesteia aflase din mărturisirile iudeilor şi creştinilor pe care îi întâlnise. O cercetare mai atentă a istorisirilor biblice prezente în Coran arată că acestea sunt impregnate de tot felul de legende extrabiblice. Dincolo de acest aspect, însă, Coranul arată un interes deosebit faţă de anumite personaje biblice, cum ar fi Adam, Noe, Avraam, Iosif, Moise, David, Solomon, Ioan Botezătorul, Fecioara Maria şi Iisus. Aceştia sunt desemnaţi ca profeţi sau trimişi, având misiunea de a-i chema pe cei necredincioşi la adorarea singurului Dumnezeu.

Aşa cum reiese din Coran, Mahomed avea cunoştinţe despre Pentateuh, cele cinci cărţi ale lui Moise, dar în special despre cartea Facerea. Cunoştea tradiţiile din cărţile istorice, cum ar fi istoria despre David şi Goliat, despre David şi Solomon, dar nu cunoştea cărţile profetice şi sapienţiale, cu o singură excepţie, şi anume cartea lui Iona, aşa cum rezultă din sura 10, 98 a Coranului. Accentul pus în Coran pe cartea Facerea este justificabil, dacă se are în vedere că istoria despre creaţia lumii şi a omului, despre Noe, Avraam şi Moise împreună cu eliberarea din robia egipteană, despre Iosif, sunt mereu repovestite şi amintite.

Mahomed cunoştea şi istoria construirii turnului Babel, chiar dacă o pune pe seama faraonului egiptean: „Şi Faraon a zis: O, Haman, durează-mi mie un turn, poate că eu voi ajunge la cărări, la cărările cerurilor, astfel încât să-L văd pe Dumnezeul lui Moise“. De asemenea, Mahomed era familiarizat cu sacrificiul „vacii roşii“, aşa cum reiese din sura 2, 67 sq.: „Roagă-te pentru noi, Domnului tău să ne arate culoarea ei! A răspuns: Iată, El zice să fie o vacă de culoare galben strălucitor, să placă privitorilor. … El zice să fie o vacă nu slăbită, ce ară pământul şi adapă semănăturile, ci sănătoasă, fără nici o pată pe ea. … Şi au înjunghiat-o“; după cum, tot la fel de bine, era foarte familiarizat cu decalogul biblic.

Moştenirea biblică a Coranului se concentrează, în mod special, asupra personajelor biblice, asupra vieţii şi misiunii lor. Doar o singură dată, în surele coranice, se face referire la un text din Vechiul Testament: „Şi Noi am scris în Psalmi, după pomenire: Robii Mei cei evlavioşi vor moşteni pământul“. Este foarte probabil ca, aici, Coranul să citeze din psalmul 36, 29: „Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el.“ În acest fel, Mahomed îl recunoaşte pe David drept autorul psalmilor, iar pe el însuşi drept vocea autorizată şi ultimă a lui Dumnezeu: „Şi Domnul tău îi cunoaşte mai bine pe fiecare din ceruri şi pe cei de pe pământ şi Noi i-am ales pe unii dintre profeţi înaintea altora şi i-am dat Noi lui David psalmii.“.

Moştenirea biblică a Coranului din Noul Testament se concentrează asupra evangheliilor sinoptice, dar în special asupra celei după Luca (1, 5-38), unde ni se relatează despre naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi cea a lui Iisus. Dar niciodată cuvintele Evangheliei nu sunt atribuite lui Iisus, cu excepţia parabolei semănătorului (Mt. 13, 18-23), ale cărei ecouri le regăsim în sura 48, 29: „Aceasta este imaginea lor în Torah. Şi imaginea lor în Evanghelie este că ei sunt asemenea tulpinilor din care au odrăslit mlădiţe, pe care le ajută, şi apoi ele se îngroaşă şi se înalţă pe tulpinile lor, spre bucuria semănătorilor“.

Între altele, discutabilă rămâne problema locului în care Mahomed a intrat în contact cu iudaismul şi creştinismul, polemizând cu acestea. Este de presupus că iudaismul l-a cunoscut în Medina, iar creştinismul în Mecca. Potrivit unor tradiţii islamice, înainte de a primi revelaţia, Mahomed a însoţit un convoi de caravane până în Siria, alături de unchiul său, Abu Talib. Acolo ar fi întâlnit un călugăr creştin, Bahira, care a întrezărit darul său profetic. Tot la fel, merită a fi luată în consideraţie şi tradiţia potrivit căreia un văr al primei soţii a lui Mahomed ar fi fost creştin, numele său fiind Waraqa ibn Naufal.

Ţinând seama de textele şi tradiţiile biblice prezente în Coran şi de faptul că Mahomed n-a avut acces la ele prin intermediul unor documente scrise, se presupune că le-a cunoscut fie în cadrul unor discuţii intense cu evreii, fie participând la unele servicii divine oficiate în sinagogi. În acest context, nu este exclus ca, pentru a face cunoscută noua sa învăţătură, să fi predicat chiar în sinagogi, pentru că păgânii aveau voie să intre în orice sinagogă.

Există însă şi speculaţii cu mult mai îndrăzneţe privind relaţia dintre Coran şi Biblie. De pildă, G. Lüling vorbeşte despre un „Coran primordial“, respectiv un „text primordial creştino-preislamic“, islamizat ulterior şi căpătând profilul şi semnificaţiile Coranului de astăzi. Ch. Luxenberg merge pe aceeaşi linie chiar mai departe, susţinând că la baza Coranului actual s-ar afla o carte „liturgico-creştină“, din perioada meccană. Ambele ipoteze sunt foarte interesante şi n-au fost încă contestate până în prezent.

Dincolo de unele filoane biblice ale Coranului, între Biblie şi Coran există o diferenţă fundamentală în ceea ce priveşte conţinutul mesajului. În Coran, istoria mântuirii apare ca un act aproape repetitiv. De la Noe şi până la Mahomed se repetă acelaşi mesaj: „Nu există nici un Dumnezeu în afară de Dumnezeu. Slujiţi-I Lui!“. Biblia, însă, ne învaţă să percepem istoria ca pe un parcurs spre noi orizonturi, ca pe o mişcare spre o mântuire care se profilează în perspectivă. Între Moise şi Iisus nu se poate pune un semn de egalitate, ca în Coran, în sensul mesajului lor profetic şi monoteist, ci există o mare deosebire, constând în faptul că Moise a adus Legea, pe când Iisus mântuirea: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos“ (Ioan 1, 17).