Religie şi fenomen: Ecouri indiene în primele scrieri creştine

Informaţii aparţinând unor teologi creştini din Biserica primelor veacuri şi unor filosofi neoplatonici din aceeaşi perioadă (sec. II-III) scot, între altele, în evidenţă ecoul şi impactul filosofiei religioase din India în Alexandria de dinainte de Origen. Eusebiu de Cezareea, de pildă, relatează despre faptul că Panten a întemeiat renumita Şcoală catehetică din Alexandria după întoarcerea sa din India (180 d.Hr.), unde făcuse misiune creştină. Panten, arată Eusebiu, „a ajuns în India unde, aşa cum se relatează, a descoperit la anumiţi locuitori de acolo, care aveau cunoştinţă despre Hristos, Evanghelia lui Matei, care ajunsese aici deja înainte de venirea sa“ (Euseb. Hist. Eccl. V, 9).

Urmaşii lui Panten în Şcoala alexandrină nu vor ignora nici ei India din aria şi contextul propriilor idei. Astfel, în anumite părţi ale scrierilor sale în care vorbeşte despre Logosul divin şi Revelaţia Sa în lumea iudaică şi păgână, Clement Alexandrinul (cca. 150-215) aminteşte nu doar de eleni, perşi şi egipteni, ci şi de indieni. În repetate rânduri, el revine asupra ideii că Logosul divin nu S-a descoperit doar în Vechiul Testament, că El nu S-a adresat doar prin profeţi poporului evreu, ci că anumite raze ale Adevărului lui Dumnezeu au strălucit şi în spaţiul şi orizontul filosofiei păgâne. Acest fapt vizează nu doar filosofia greacă, ci şi pe cea indiană, care este inclusă în acest mod în evoluţia generală a istoriei mântuirii neamului omenesc, găsindu-şi împlinirea, desigur, ca şi altele, în întruparea Logosului în Iisus Hristos.

Conceptul despre universalitatea Logosului şi lucrarea Sa inclusiv în „înţelepciunea“ şi filosofiile Indiei a fost preluat de Clement Alexandrinul de la Megastene (cca. 300 î.d.Hr.), căruia întreaga lume elenistică îi datorează cele mai multe cunoştinţe despre India. Acesta a arătat deja legătura interioară existentă între înţelepciunea brahmanică şi cea iudaică: „...Filon pitagorianul arată, cu multe dovezi, că filosofia scrisă a iudeilor este anterioară filosofiei elenilor; dar nu numai Filon arată lucrul acesta, ci şi Aristobul peripateticul şi alţii mai mulţi, ca să nu zăbovesc înşirându-i nume cu nume. Scriitorul Megastene, contemporan cu Seleuc Nictor, în cartea a treia a lucrării sale Indica scrie foarte lămurit acestea: «Toate cele spuse despre natură de vechii filosofi greci au fost spuse de filosofii care au trăit în afara graniţelor Greciei, fie în India, de brahmani, fie în Siria, de aşa-numiţii iudei»“ (Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea a doua, Stromatele, Bucureşti, 1982, p. 53).

În cartea a şasea a Stromatelor, Clement oferă o privire generală asupra filosofiei non-iudaice şi face referire în special la cea egipteană. Excursul său se încheie cu următoarele cuvinte: „Aceasta este, pe scurt, filozofia egiptenilor. Renumită este, însă, şi filosofia indienilor“ (p. 412). În continuare, el ilustrează înţelepciunea indiană prin cele zece întrebări pe care le pune unor zece „gimnosofişti“ sau asceţi indieni şi răspunsurile primite (pp. 412-413).

Asceza riguroasă a brahmanilor l-a impresionat profund pe Clement Alexandrinul, descoperind multe analogii cu asceza creştină; acest fapt l-a convins, de asemenea, de lucrarea Logosului divin în rândul necreştinilor. Concluzia aceasta a tras-o folosindu-se nu doar de informaţiile oferite de Megastene, ci şi de cele confirmate de Alexandru Poliistoricul în lucrarea sa Istoria indiană: „Astfel, brahmanii nu mănâncă vieţuitoare, nici nu beau vin; unii mănâncă în fiecare zi ca şi noi…; …dispreţuiesc moartea, iar viaţa o socotesc o nimica… Nici gimnosofiştii, nici aşa-numiţii «sfinţi» nu se folosesc de femei: li se pare lucrul acesta împotriva firii şi nelegiuit; din această pricină se păstrează curaţi; sunt şi femei, numite «sfinte», care trăiesc în feciorie“ (p. 213).

Aşa cum subliniază istoricul E. Benz, Clement Alexandrinul este primul teolog creştin care aminteşte numele lui Buddha. Informaţiile oferite despre brahmani au fost preluate de la Megastene, aşa cum au făcut-o şi Strabon şi Bardesanes. Totuşi, atunci când îl citează pe Megastene, Strabon şi Bardesanes nu amintesc nimic despre Buddha, ceea ce înseamnă că informaţia despre Buddha nu-i aparţine lui Megastene, pentru că, altfel, cei doi autori n-ar fi putut-o ignora. Singura explicaţie este aceea că teologul creştin din Alexandria a preluat-o din tradiţia orală atât de răspândită în mediul alexandrin. Supoziţia lui Benz este confirmată de faptul că, în timpul lui Megastene (cca. 300 î.d.Hr.), budismul nu cunoscuse încă o prea largă răspândire. Abia în vremea regelui Ashoka (268-234 î.d.Hr.), considerat un fel de „Constantin cel Mare“ al budismului pentru implicarea sa profundă în răspândirea budismului în lume, această religie a devenit una universală.

Preocupări cu mult mai mari privind spiritualitatea indiană decât în cazul lui Clement întâlnim la Origen, succesorul său la conducerea Şcolii din Alexandria. Pornind de la textul de la I Cor. 2, 6-8, în care se face distincţie între „înţelepciunea acestui veac“ şi „înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu“, Origen, ca şi Clement, sugerează lucrarea Logosului divin şi în alte înţelepciuni sau filosofii decât cea a Vechiului Testament, inclusiv în cele din India (Origenes, De principiis, III, 3, 2). Origen apare aici drept întemeietorul învăţăturii despre „spiritul popoarelor“. Fiecare popor îşi are propriul său „princeps“, propria sa forţă spirituală, propria sa identitate spirituală, propriul profil al cunoaşterii. E vorba de reflexe ale cunoaşterii lui Dumnezeu prezente la toate popoarele din afara Revelaţiei biblice, datorate lucrării Logosului divin. Apar aici consemnate laolaltă „filosofia secretă“, occulta filosofia a egiptenilor, astrologia chaldeilor, înţelepciunea indienilor şi teologia grecilor.

Faptul că în mediul alexandrin neoplatonic şi creştin îşi făcuseră simţită prezenţa multe idei şi învăţături din filosofia şi spiritualitatea indiană o dovedeşte în special polemica declanşată de Origen în jurul problemei reîncarnării. Polemica sa porneşte de la interpretarea textului de la Matei 11,14, unde Mântuitorul afirmă despre Sf. Ioan Botezătorul: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină“. Aşa cum afirmă E. Benz, argumentele sale privind lipsa de logică şi substanţă a unui asemenea concept nu puteau viza decât o anume grupare creştină, care se străduia să introducă o atare învăţătură în doctrina Bisericii; ba mai mult, să o fundamenteze pe spusele Mântuitorului. Origen se simte obligat să respingă categoric o asemenea învăţătură, subliniind că nu are nici un temei biblic. El atrage atenţia asupra faptului că adepţii acestei învăţături consideră reîncarnarea o consecinţă a păcatului. „Reîncarnarea“ lui Ilie în trupul Sf. Ioan Botezătorul este, însă, exclusă, pentru că naşterea celui mai mare şi ultim prooroc al Vechiului Testament a fost anunţată de acelaşi înger ca şi naşterea lui Iisus Hristos. Conform doctrinei despre reîncarnare, aceasta se produce pe cale de consecinţă, în baza unei relaţii implacabile cauză-efect şi nu în urma unor prorocii sau premoniţii. Pe de altă parte, orice reîncarnare nu poate fi unică, fie şi în cazul lui Ilie, ci se înscrie într-un ciclu, într-un „lanţ cauzal“, care nu are nimic în comun cu învăţătura creştină despre a doua venire a lui Hristos, sfârşitul lumii şi desăvârşirea timpului istoric.

Oricum, un asemenea impuls privind reîncarnarea nu-şi putea avea originea în filosofia greacă sau cel puţin nu doar în aceasta, pentru că filosofia greacă clasică n-a cultivat niciodată un sistem extins, întemeiat pe o filozofie a reîncarnării. Singura filozofie care dispunea în acea vreme de o doctrină a reîncarnării puternic implementată în conştiinţa oamenilor provenea din India.

În acelaşi timp, însă, trebuie recunoscut faptul că Origen n-a adoptat doar o atitudine negativă faţă de reîncarnare. Într-o anumită măsură, din lucrările sale reiese chiar o interpretare deductibil pozitivă a acesteia. Un exemplu este învăţătura sa despre preexistenţa sufletelor, ciclicitatea lumilor şi a eonilor. Ideea sa legată de faptul că persoanele şi evenimentele din această lume se repetă la un nivel şi într-o formă spirituală superioară, se conciliază în fapt cu învăţătura despre reîncarnarea sufletelor, până la desăvârşirea şi mântuirea oamenilor (apocatastaza).