Religie şi fenomen: Întâlnirea dintre creştinism şi confucianism

Contactul între religii, culturi şi civilizaţii n-a putut fi evitat niciodată, de-a lungul istoriei, oricât de insistent s-ar fi dorit acest lucru. În răspândirea sa, creştinismul nu avea cum să evite un asemenea contact. Pornind dinspre Occident spre Orient, dar şi invers, contactul a produs consecinţe. Totuşi, creştinismul a trebuit să ţină seama de mediul în care avea menirea de a-şi proteja propria identitate, fără a ignora însă spaţiul religios şi cultural în care şi-a propus să se integreze. A trebuit să-şi formuleze mesajul în funcţie de credinţe, mentalităţi şi comportamente dintre cele mai diferite.

Dincolo de particularităţile sale, mesajul creştin s-a făcut auzit până în China lui Confucius. Primul contact dintre creştinism şi confucianism s-a produs în timpul dinastiei Tang, când creştinii nestorieni pătrund în China prin Persia. Mărturia în acest sens o reprezintă o piatră inscripţionată (781) de către un preot nestorian, pe nume Adam. Inscripţia arată că un sirian nestorian, Aloben, a ajuns, însoţit de alţi preoţi, şi a fost primit în anul 635 la curtea imperială din capitala Changan. Trei ani mai târziu, aceştia vor fonda o mănăstire în capitală, cunoscută sub numele de „Templul Persanilor“. O mare parte dintre chinezi au privit nestorianismul creştin ca pe o sectă budistă sau confucianistă. Aceasta pentru motivul că nestorienii şi-au însuşit etica confucianistă şi chiar au adaptat multe texte biblice, cum ar fi decalogul, din care primele patru porunci fuseseră comprimate într-una singură, „oamenii trebuie să-L venereze pe Tatăl Ceresc şi să se teamă de El“, iar celelalte şase se concentrau exclusiv asupra pietăţii filiale.

Încercând să se adapteze religiei confucianiste, nestorienii creştini şi-au însuşit unele ritualuri chinezeşti, cum ar fi prosternarea în faţa împăratului, aşezând anumite statui ale împăraţilor din dinastia Tang în lăcaşurile lor de cult. Timp de aproape două secole, sincretismul nestoriano-confucianist a reuşit să supravieţuiască, dar spre sfârşitul dinastiei Tang toleranţa imperială faţă de „religiile străine“ a luat sfârşit, o mare contribuţie în acest sens având-o chiar confucianiştii. Persecuţia declanşată împotriva budismului din anul 845 a coincis cu expulzarea creştinilor nestorieni din China.

Melanjul creştino-confucianist

Contactul dintre creştinism şi confucianism nu s-a oprit însă aici, ci a continuat după mai bine de şapte secole, când misionarii iezuiţi au sosit în China. De departe, se impune figura lui M. Ricci, care a reuşit să se consacre studiului cărţilor confucianiste şi să traducă cele patru lucrări clasice ale confucianismului în limba latină. În mod deliberat, misionarul iezuit şi-a concentrat eforturile asupra înţelepţilor confucianişti şi a adaptat unele învăţături creştine la cutumele şi cultura chineză. Aplicând aceeaşi strategie, Ricci a introdus în China ştiinţe europene precum astronomia, matematica şi geografia, dobândind o bună reputaţie la curtea imperială şi în rândul membrilor clasei nobiliare. A fost admirat, în primul rând, pentru faptul că a reuşit să prezinte învăţătura creştină într-o formă în care ea putea fi acceptată de către comunitatea confucianistă. De pildă, a identificat toate elementele comune celor două religii şi a insistat pe propovăduirea normelor creştine care se regăsesc în morala confucianistă.

M. Ricci era convins că între creştinism şi confucianism există asemănări fundamentale: „Când am examinat cărţile lor cu atenţie, am descoperit în ele puţine lucruri care sunt în contradicţie cu dreapta credinţă şi multe care sunt în acord cu ea“. Apropierea pe care el a făcut-o între Biblie şi scripturile confucianiste a condus la convertirea a numeroşi cărturari din cadrul elitei confucianiste la creştinism. Specialişti în domeniu consideră că, dincolo de credinţă, motivul convertirii a fost încercarea de a reforma confucianismul după modelul creştin. Ne aflăm în perioada în care se încerca eliminarea versiunilor neoficiale ale scrierilor clasice confucianiste, îndepărtarea e-lementelor intruse budiste şi revenirea la confucianismul clasic.

Mai precis, în momentul în care, în mod paradoxal, s-a crezut că reabilitarea doctrinelor şi scrierilor clasice confucianiste se poate realiza prin îmbinarea lor cu învăţătura creştină. În China acelei perioade circula ideea că toate religiile, doctrinele şi tradiţiile ar fi similare. Mulţi confucianişti credeau că învăţătura creştină este una şi aceeaşi cu cea a regilor dinastiei Zhou şi a lui Confucius. Totuşi, similitudinile între cele două religii, mai degrabă în plan etic şi moral, i-au determinat pe tot mai mulţi chinezi să urmeze şi mai îndeaproape învăţătura lui Confucius. Cei convertiţi la creştinism au continuat să interpreteze învăţătura creştină din perspectiva educaţiei lor confucianiste.

Tensiuni între papalitate şi curtea imperială chineză

Majoritatea confucianiştilor au observat foarte curând deosebirile fundamentale dintre creştinism şi confucianism. Raţionaliştii confucianişti, educaţi în spiritul secularismului lui Confucius, puteau accede cu greu sau aproape deloc la valorile spirituale ale creştinismului. În acelaşi timp, Vaticanul a devenit tot mai intolerant faţă de tradiţia confucianistă. Cultul strămoşilor, al lui Confucius, ca şi problema asupra jurisdicţiei activităţilor misionare în China au accentuat tot mai mult ruptura între creştinism şi confucianism. Două ordine ale Vaticanului interzic convertiţilor chinezi să mai aducă sacrificii lui Confucius şi strămoşilor, conducând la tensiuni mari între papalitate şi curtea imperială chineză, soldate cu interzicerea activităţii misionarilor creştini pe teritoriul Chinei.

Misiunea creştină în China a fost continuată de protestanţii europeni şi americani în secolul al XIX-lea. Pentru a facilita traducerea Bibliei în limba chineză şi a pregăti terenul pentru noi convertiri, misionarii creştini au început să studieze scrierile confucianiste, utilizând opera lui Confucius şi a lui Mercius, discipolul său, cu scopul de a scoate în evidenţă atuurile învăţăturii creştine. J. Legge, un misionar prezbiterian din Scoţia, s-a angajat în traducerea cărţilor clasice ale confucianismului. În opinia sa, „confucianismul nu este antagonist faţă de creştinism, aşa cum sunt budismul şi brahmanismul. El nu este nici ateist ca primul, nici panteist ca al doilea“.

Deşi promovează o morală rigidă, aproape „matematică“, cu mult inferioară moralei creştine fundamentate pe relaţia de iubire între om şi Dumnezeu, om şi semeni, totuşi, confucianismul numără peste 200 de milioane de adepţi mai ales în China, Coreea şi Japonia. Ceea ce-i leagă pe membrii acestei comunităţi nu este atât dimensiunea religioasă a acesteia, cât cea morală şi etică, care rămâne un adevărat pilon al societăţii chineze contemporane.