Religie şi fenomen: Întâlnirea dintre filosofia islamică, creştinism şi filosofia greacă

Gândirea islamică, fundamentată pe Coran şi pe tradiţia musulmană, a intrat de timpuriu în contact cu gândirea şi spiritualitatea creştină în Damascul Siriei şi cu filosofia greacă în Bagdadul Irakului de astăzi. În acea vreme, Damascul era un vechi centru de cultură şi spiritualitate creştină. Contactele dintre creştini şi musulmani nu se rezumau doar la comerţ şi administraţie. Aici au fost cultivate, după răspândirea islamului, inclusiv legături religioase şi culturale. În mod inevitabil, acest lucru va conduce, nu de puţine ori, la anumite polemici, evidente, mai ales începând cu secolul al VIII-lea. Creştinii s-au remarcat, în principal, prin accentul pus pe abordarea ştiinţifică a propriei învăţături de credinţă. În acest sens, ar fi de amintit, în primul rând, lucrarea Sfântului Ioan Damaschinul (675-749), intitulată Izvorul cunoaşterii, în care, între altele, autorul, utilizând toate instrumentele dialecticii din acea vreme, prezintă o istorie a ereziilor, incluzând şi islamul, urmată de corecta învăţătură creştină. S-a polemizat, de pildă, pe tema caracterului creat sau necreat al Coranului sau a însuşirilor lui Dumnezeu. Pe de altă parte, s-a resimţit, încă de timpuriu, o influenţă a misticilor creştini asupra misticii musulmane.

Desigur, de aici nu trebuie să se înţeleagă că, în urma contactelor religios-culturale dintre islam şi creştinism, islamul s-ar fi rezumat la un fel de plagiat dinspre creştinism, ci doar că a suferit anumite influenţe, mai mari sau mai mici, venite pe diferite căi din spaţiul şi mediul nemusulmane, aflate în imediata sa apropiere. Astfel, tot ceea ce a fost asimilat a fost prelucrat în sensul şi pe linia tradiţiei şi culturii islamice.

Apariţia filosofiei islamice se datorează, în primul rând, întâlnirii cu filosofia greacă, în perioada secolului al IX-lea, iar intermediarii acestei întâlniri au fost creştinii din Siria. Pentru aceştia, filosoful Aristotel era un fel de al „treisprezecelea Apostol“. Arabii cunoşteau scrierile şi învăţăturile aristotelice, platonice, neo-platonice, pitagoreice şi stoice. Creştinizarea uşoară, în sensul unei teologii naturale, a tradiţiilor filosofice antice privind mai ales actul creaţiei, a devenit un model şi pentru filosofia islamică. Dincolo de orice particularităţi, treptat, filosofia islamică începe să se plieze pe sistemul filosofiei greceşti, pornind de la premisa suveranităţii înţelepciunii. Toţi filosofii antici au avut privilegiul unui anumit tip de inspiraţie, dar această inspiraţie, potrivit filosofilor musulmani, şi-ar fi atins apogeul în Coran. Convins de unitatea înţelepciunii şi universalitatea ei, al-Farabi (mort în 950) afirma, nici mai mult nici mai puţin, că Platon şi Aristotel au avut acelaşi mesaj filosofic, chiar dacă l-au exprimat în forme diferite. Aşa îşi explică el şi alţi filosofi musulmani faptul că există o convergenţă între ştiinţele Occidentului din Evul Mediu şi spaţiul ştiinţific arab, care s-a lăsat influenţat de acesta.

Deşi poartă în sine o puternică amprentă religioasă, filosofia islamică nu se rezumă doar la recunoaşterea învăţăturilor coranice, ci îşi propune să se ridice la standarde ştiinţifice. Prin amestecul cu tradiţiile religioase islamice, filosofia antică primeşte o rezonanţă religioasă pe care, la început, n-a avut-o. Interpretarea religioasă a filosofiei greceşti antice de către filosofii musulmani arată clar de ce filosofia islamică a fost acceptată în Europa creştină, în pofida tuturor criticilor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă influenţa puternică pe care a exercitat-o lucrarea lui Avicenna, „Despre suflet“, asupra Evului Mediu creştin.

La fel ca şi celelalte filosofii, şi cea islamică manifestă un interes deosebit faţă de problema cunoaşterii. Ea analizează cu multă meticulozitate fundamentele psihologice şi ontologice ale acesteia. Pe drumul spre cunoaştere, sufletul trebuie să parcurgă diferite etape, inclusiv pe aceea a purificării morale, pentru a accede spre Dumnezeu, care este izvorul întregii existenţe. În fapt, aici regăsim conceptul neo-platonic despre urcuşul interior al sufletului spre Absolut, completat de filosofii musulmani cu anumite idei şi semnificaţii preluate din Coran.

Încercările de integrare a filosofiei în sistemul doctrinei islamice n-au fost nici puţine şi nici uşoare, dat fiind faptul că acest lucru presupunea o anume conciliere între raţiune şi credinţă. Al-Kindi (mort în 870) este primul filosof musulman care a avut această iniţiativă, suportând represiunea ordonată de al-Mutawakklil, care se declara împotriva oricărui demers dogmatic sau filosofic. Al-Kindi este considerat, pe drept cuvânt, promotorul tradiţiei filosofice admise de islam şi primul care a încercat o conciliere între filosofia greacă şi credinţa musulmană. Folosindu-se de izvoare aristotelice şi neo-platonice, el pune un accent deosebit pe raţiune, care presupune studiul logicii şi matematicii, ca o primă etapă, apoi pe acela al fizicii, ca o a doua etapă, şi, în sfârşit, realizarea cunoaşterii metafizice, ca o a treia şi ultimă etapă. În demersul său filosofic, al-Kindi descoperă în neo-platonism o justificare a principalelor dogme islamice, cum ar fi unicitatea lui Dumnezeu, sub influenţa Enneadelor lui Plotin, creaţia din nimic (ex nihilo), sub influenţa învăţăturii plotiniene despre emanaţie (fayd), cu diferenţa că apariţia lumii începe prin lucrarea lui Dumnezeu şi se continuă prin emanaţie; apoi, e vorba de instituţia profeţilor şi învierea trupurilor, care ţin de ştiinţa lui Dumnezeu, revelată doar profeţilor. Fiind foarte cultivat şi posedând o bibliotecă bogată, constând în multe lucrări traduse din limba greacă, al-Kindi este autorul unei formidabile creaţii ştiinţifice şi filosofice în spaţiul islamic. A fost, indiscutabil, o personalitate marcată de gândirea aristotelică, de neo-platonismul atenian al lui Proclu, de acela sirian al lui Porfir, de neopitagoreism şi chiar de stoicism.

Curentul predominant, însă, în filosofia islamică a fost reprezentat de către al-Farabi, cel care a susţinut acordul perfect între filosofie şi religie. Desigur, e vorba de multe ori de un acord aparent şi forţat, în cadrul căruia gnoza sapienţială încearcă să se concilieze cu exegeza alegorică religioasă. În fapt, filosofia lui al-Farabi, numit „al doilea maestru“, cu referire la Aristotel, e dominată de concilierea relaţiei dintre raţiune şi credinţă, pe fondul aceleiaşi concilieri dintre gândirea platonică şi aristotelică.

Şi totuşi, dincolo de aceste permanente demersuri, filosofia islamică n-a reuşit niciodată să se impună ca o sinteză a credinţei şi raţiunii în spaţiul musulman. Încercarea filosofilor de a adapta anumite detalii ale Revelaţiei filosofiei greceşti a stârnit de fiecare dată reacţii în rândul credincioşilor tradiţionalişti. Însuşi al-Ghazali (mort în 1111), un teolog musulman cu o gândire profundă de altfel, care s-a consacrat studiului filosofiei, a prezentat o listă cu 20 de erori descoperite în scrierile unor filosofi. El apreciază că 17 dintre acestea ar fi inovaţii lamentabile, iar celelalte trei, expresii ale unei gândiri atee. Cele trei erori fundamentale ar fi teoria despre eternitatea lumii, supoziţia potrivit căreia Dumnezeu nu ar putea fi cunoscut personal şi respingerea ideii învierii trupului.

De altfel, în general, filosofii musulmani s-au delimitat de aceste concepte. Şi tocmai aici găsim deosebirea fundamentală între filosofia islamică şi cea creştină, între două tipuri de gândire diferite. Un singur exemplu: Toma dâAquino sau Duns Scotus nu pot fi puşi pe acelaşi plan cu filosofii musulmani. Pentru că aceştia erau, în primul rând, teologi, ci nu doar simpli filosofi; pentru ei, nu era atât de importantă dialectica dintre teologie şi filosofie, cât sinteza şi concilierea dintre ele, în sensul că filosofia poate aduce argumente privind Revelaţia lui Dumnezeu.