Religie şi fenomen: Sărbătoarea trecerii de la păgânism la creştinism

Primul praznic împărătesc cu dată fixă, respectând ordinea cronologică a vieţii Mântuitorului, este Naşterea Domnului, numită de popor Crăciunul, la 25 decembrie a fiecărui an. Este sărbătoarea întrupării Fiului lui Dumnezeu (cf. Luca 2, 1-21), cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului Hristos, deşi nu este atât de veche ca cea a Paştilor sau a Rusaliilor, a căror origine se află în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Moştenită din lumea antică, mentalitatea creştină pune accentul pe ziua morţii şi învierii divinităţilor adorate, fără a scoate în evidenţă în mod deosebit ziua naşterii lor. Este şi motivul pentru care cultul adus Mântuitorului în Biserica primară a fost axat mai tot timpul în jurul morţii şi învierii Sale. Nu întâmplător, calendarele creştine consemnează mai degrabă nu datele naşterii mucenicilor şi ale sfinţilor, cât mai ales datele morţii lor. În acest context, Naşterea Domnului e privită, în general, ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Paştele. Vechimea sărbătorii Crăciunului se regăseşte în documente până pe la sfârşitul secolului al III-lea, când, conform unei tradiţii consemnate de istoricul bizantin Nichifor Calist, pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, mulţi creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care s-au întâlnit pentru a prăznui ziua Naşterii Domnului.

Sărbătorit în toată lumea creştină, Crăciunul a cunoscut date diferite în Apusul şi Răsăritul creştin. În Apus, cel puţin de prin secolul al III-lea, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, confirmată de recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Ev. Luca ne spune că a avut loc Naşterea Domnului (Luca 2, 1), respectiv la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fondarea Romei). Sf. Ioan Gură de Aur confirmă şi el această tradiţie a serbării Crăciunului în data de 25 decembrie la Roma. Mai târziu, Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ţinută la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie, îşi exprima aceeaşi convingere, susţinând că în această zi S-a născut Hristos. Tot la fel, Fericitul Augustin subliniază consensul Bisericii privind ziua Naşterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, 25 decembrie.

În pofida acestor date, în Răsăritul creştin, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Crăciunul a fost serbat în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, respectiv la 6 ianuarie. Această dublă sărbătoare era numită Epifania Domnului. În realitate, însă, Occidentul şi Orientul creştin au serbat Naşterea Domnului la aceeaşi dată. Cu o singură diferenţă: pornind de la acelaşi solstiţiu de iarnă, orientalii au fixat-o după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie.

Pentru prima dată, sărbătoarea Crăciunului s-a separat de cea a Botezului în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol, în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ţinut cu acel prilej celebra predică despe Naşterea lui Hristos, devenită izvor de inspiraţie pentru imnograful Cosma de Maiuma în compunerea canonului Naşterii: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! ...“. Cu timpul, respectiv în prima jumătate a secolului al V-lea, ziua de 25 decembrie, ca dată a sărbătorii Naşterii Domnului, a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, cuprinzând întregul Răsărit creştin. Doar armenii sărbătoresc până astăzi Naşterea Domnului la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului, ca în vechime.

Fixarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare a Naşterii Domnului are foarte multe conotaţii. Mai toate popoarele din antichitate cunoşteau sărbători solare care pendulau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători marcate de orgii şi petreceri deşănţate, pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Creştinismul avea un adversar puternic, respectiv mitraismul; un cult de origine orientală, care, prin secolul al III-lea concura serios în spaţiul european cu creştinismul, îndeosebi în rândul armatei romane. Sărbătoarea centrală mitraică era legată de solstiţiul de iarnă (22-23 decembrie) fiind privită ca ziua de naştere a zeului Soare, învingător în lupta împotriva frigului şi întunericului, numită Dies natalis Solis Invincti (Ziua de naştere a Soarelui nebiruit). De aici înainte, zilele încep să crească, iar nopţile să scadă.

Liturgiştii şi istoricii apuseni sunt de părere că ziua de naştere a zeului Mitra, introdusă la Roma de împăratul Aurelian, în anul 274, a fost înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului, Care fusese numit de prooroci „Soarele dreptăţii“ (Maleahi 4, 2), „Răsăritul cel de sus“ (Zaharia 6, 12; Luca 1, 78-79). La fel de posibil este, însă, ca adevărata relaţie cronologică dintre aceste două sărbători să fie inversă, în sensul că mai întâi va fi existat sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, pe 25 decembrie, iar apoi introducerea de către Aurelian, în anul 274, a sărbătorii păgâne a lui Mitra, ca o încercare de a înlocui sărbătoarea creştină, mai veche.

De când există, Crăciunul a fost şi rămâne o sărbătoare a bucuriei, legată de natură şi misterul lui Dumnezeu; mister care transcende clipa şi veşnicia. Saturnaliile şi Juvenaliile romane reprezintă doar o clipă pe scara veşniciei pe care ne înscriem. Sărbătorile strămoşilor noştri romani au rămas legate de o mulţime de datini şi obiceiuri vechi, pe care poporul român le păstrează până azi, dar le-a corelat cu Naşterea Domnului, conferindu-le o amprentă creştină: colindele, sorcova, pluguşorul etc., la care s-au adăugat şi altele, de origine creştină, cum ar fi: Vicleiemul, Irozii, Steaua etc., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai populare sărbători ale Ortodoxiei româneşti.