Religie şi fenomen: Un „decalog“ necreştin

Prin tot ceea ce face, omul se plasează, în fapt, totdeauna între ceea ce înseamnă moral şi imoral. Faptele sale, indiferent de natura lor, îşi produc efectul, ele se cumulează şi configurează conştiinţa acestuia: morală, imorală sau chiar amorală.

Prin creaţie, omul a dobândit darul şi „simţul“ binelui, ca o lucrare a harului lui Dumnezeu în el. În acelaşi timp, însă, a primit libertatea, adică posibilitatea de a alege, de a căuta şi a se regăsi în tot ceea ce este bine, frumos şi adevăr, identificându-se cu acestea, sau în a căuta şi „inventa“ reversul lor: ceea ce este rău, urât şi minciună. Oamenii buni şi răi, oamenii binelui şi răului, au existat şi vor exista totdeauna, prin faptul că au darul lui Dumnezeu al libertăţii şi opţiunii personale, indiferent de locul, timpul şi profilul lor existenţial. Nici o religie, morală sau filosofie n-a putut anihila darul acesta al libertăţii. O arată, cel mai limpede, lumea în care au trăit cei dinaintea noastră, dar mai ales în cea în care ne regăsim noi azi.

Dincolo de toate acestea, în istoria lor, oamenii, ca nişte copiii, au simţit şi simt nevoia unor repere, care nu pot veni decât dinspre Dumnezeu, Cel mai presus de noi, pentru că orice „autoreper“ este relativ. Prin religie, Dumnezeu nu ne oferă doar repere, ci şi norme, principii de viaţă. Este şi motivul pentru care un „decalog“ al valorilor morale nu poate fi exclusiv biblic şi creştin, ci şi unul necreştin şi universal.

Fără a avea semnificaţia unor „porunci“ în genul decalogului vechi-testamentar şi creştin, cele zece norme morale pe care le găsim, într-un fel sau altul, în cele trei mari religii de provenienţă indiană (hinduismul, budismul şi jainismul) nu sunt altceva decât echivalentul unui decalog universal în aspiraţia continuă a omului spre Dumnezeu.

Ceea ce se cere, în primul rând, unui hindus, budist sau jainist este „non-violenţa“ (ahimsa), adică să nu ucidă. Prin urmare, conform acestui principiu, orice fiinţă vie este inviolabilă; omul nu are dreptul să agreseze în vreun fel nici o creatură plină de viaţă, prin nici un mijloc şi niciodată. Această obligaţie este supralicitată de morala jainistă, fiind împinsă până la extrem. De pildă, un ascet jainist strecoară apa printr-un filtru când o bea, nu din motive de igienă, ci ca să nu atenteze cumva la viaţa făpturilor minuscule care mişună prin ea. De asemenea, acelaşi ascet poartă o mască pe figură, pentru ca nu cumva, inspirând aer în piept, să ucidă vreo insectă din aer; tot la fel, el acoperă lampa ca să protejeze insectele de flacără. Parcurgând un drum public, un monah jainist trebuie să fie foarte prudent, pentru a nu vătăma vreo fiinţă vie, iar pe poteci trebuie să meargă măturând pământul în faţa sa, astfel încât piciorul său gol să nu ucidă vreo fiinţă vie. Orice jainist nu are voie să ucidă sau să sacrifice vreun animal viu. Atât monahii, cât şi laicii nu au voie să consume carne. Respectând cu stricteţe principiul protejării vieţii în ansamblul ei, jainiştii au fondat chiar spitale şi azile, cum ar fi cele de la Ahmedabad sau Delhi, pentru animale şi păsări bătrâne sau rănite; răscumpără, prin bani, animalele din abatoare pentru a le salva viaţa.

O altă nomă morală presupune „a spune adevărul“ (satya), adică să nu minţi nicicum şi în nici o împrejurare. Ea nu are doar un sens negativ: „trebuie să nu minţi“, ci şi unul pozitiv: „trebuie să vorbeşti numai de bine despre aproapele tău“. Pentru a cultiva această atitudine, fiecare trebuie să reflecteze asupra lui însuşi: „Nu strâmbătatea altora, nu păcatele săvârşite sau nesăvârşite de ei, cu propriile lui fapte rele şi propriile neajunsuri se cuvine să le vadă cel înţelept“ (Dhammapada, 50). Budismul, de pildă, ca şi alte religii, remarcă faptul că e foarte simplu să observi greşelile semenului, dar e foarte dificil să le vezi pe cele săvârşite de tine însuţi: „…Omul vântură greşelile vecinului său precum pleava, dar greşelile lui le ascunde“ (ibidem, 252). A nu minţi înseamnă a-ţi pune în acord cuvântul, gândul şi fapta. Cuvântul şi gândul trebuie să corespundă totdeauna cu ceea ce a fost văzut, auzit sau dedus.

O altă prescripţie morală este aceea de „a nu fura“ (asteya) şi are în vedere pe cei care îşi însuşesc în mod ilegal bunuri care aparţin altcuiva. Abţinerea de la furt înseamnă anihilarea oricărei dorinţe de a fura, anihilarea tentaţiei după bunurile altuia, dar şi deplina generozitate faţă de semen, aşa cum se manifestă ea, de pildă, în atitudinea laicilor faţă de atât de numeroşii călugări cerşetori ai Indiei de ieri şi de astăzi.

„Abstinenţa sexuală“ (brahmacarya) e consemnată şi ea, la rândul ei, în acest „decalog“ necreştin, însemnând castitatea desăvârşită pentru călugări şi călugăriţe, iar pentru laici evitarea divorţurilor şi abuzurilor sexuale. În mistica hindusă, abstinenţa sexuală nu înseamnă doar privarea de acte sexuale, ci şi anihilarea oricărei forme de tentaţie carnală. Instinctul nu trebuie să rămână subteran, difuz în subconştient, nici să fie „sublimat“, ci pur şi simplu anihilat, „dezrădăcinat“ din conştiinţă şi simţuri. Pe de altă parte, nici una dintre religiile Indiei nu desconsideră familia în general şi femeia în special. Atitudinea misogină, aşa cum apare ea în canonul budist şi jainist, nu îşi are originile în învăţătura lui Buddha sau Mahavira, ci este produsul comunităţii călugărilor de mai târziu. Poziţia lui Buddha, de pildă, faţă de femei este una generoasă: o femeie mai în vârstă trebuie privită ca propria mamă, cea care este mai mare cu câţiva ani decât noi ca sora noastră mai mare, iar cea cu câţiva ani mai tânără ca surioara noastră mai mică.

În fine, a cincea prescripţie majoră a „decalogului“ prevede, în hinduism, „să nu fii avar“ (aparigraha). Aceasta înseamnă să nu-ţi însuşeşti niciodată nimic din ceea ce nu-ţi aparţine şi este o consecinţă a înţelegerii „păcatului“ ce constă în ataşamentul faţă de bunuri şi a prejudiciului produs de acumularea, conservarea sau distrugerea bunurilor. În budism, în schimb, a cincea prescripţie interzice călugărilor şi laicilor consumul băuturilor alcoolice.

Ultimele cinci prescripţii au un statut permanent pentru călugări şi călugăriţe, iar pentru laici unul relativ, în sensul că îi vizează doar în perioadele cu lună plină: să mănânce doar o dată pe zi, să nu ia parte la dansuri, muzică şi spectacole, să nu folosească coroniţe, parfumuri şi bijuterii, să nu doarmă decât pe pământ, să nu posede aur şi argint. Aceste ultime cinci precepte nu se prezintă ca nişte „porunci“, ci ca nişte „aspecte ale educaţiei“ (sikkhapada). Credincioşii laici acceptă, de bunăvoie, să le respecte.