Religie şi societate

Dintotdeauna, pe parcursul istoriei, a existat o relaţie profundă între religie şi societate, indiferent de cum s-a profilat aceasta; doar atunci când n-ar mai exista credincioşi, nu s-ar mai putea vorbi de o anume relaţie între societate şi religie. Totuşi, s-a dovedit dintotdeauna până astăzi că, între gradul de religiozitate al diferitelor popoare şi starea relaţiilor dintre Biserică şi stat, distanţa rămâne una foarte importantă. De pildă, astăzi, în Anglia şi în ţările scandinave, religia este absolut prioritară în faţa credinţei. Mai concret, deşi cei ce participă regulat la slujbe sunt în jur de 1-2%, totuşi aceasta nu împiedică Biserica de stat să se bucure de un statut care-i asigură respectul autorităţilor şi al opiniei publice. Dacă ar fi să facem o evaluare din punct de vedere strict juridic, trebuie să recunoaştem că aceste ţări se află în continuare în situaţia de stat confesional şi de societate creştină (societas christiana). Întorcându-ne la polul opus, dar şi în timp, respectiv în Franţa secolului al XIX-lea şi în alte numeroase regiuni catolice, cum ar fi Bavaria, Belgia, Italia sau Portugalia, descoperim guvernări ostile religiei, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei a rămas pe mai departe fidelă Bisericii şi mesajului ei.

Întrebarea fundamentală pe care ne-o punem, pendulând între trecut şi prezent, sau între prezent şi trecut, nu poate fi formulată decât astfel: în ce măsură religia a exercitat şi continuă să exercite şi astăzi o influenţă asupra modului în care se comportă societatea? Şi încă ceva: în ce măsură legea civilă se mai inspiră din legea morală, bineînţeles aşa cum este definită aceasta de Biserică?

Trecând peste orice speculaţii care pot fi făcute în contextul de astăzi, este indubitabil faptul că, în trecut, ba chiar în trecutul apropiat, religia a deţinut peste tot în Europa o poziţie remarcabil de vizibilă, nu în cele din urmă în sensul că s-a aflat totdeauna inclusiv în centrul dezbaterilor filosofice şi politice. Influenţa sa a fost fără egal în anumite momente ale istoriei continentului european. Aproape că nu există ţară europeană în care ea să nu fi contribuit la profilarea cursului evenimentelor istoriei acestui continent.

În anul 1905, parlamentarii francezi au dat o lege prin care erau anulate şi ultimele legături dintre Biserică şi stat. Caracterul iluzoriu al unei asemenea hotărâri s-a dovedit ulterior. De ce? Pentru că orice religie are drept fundament o tradiţie, se defineşte prin fidelitatea faţă de cuvântul şi pilda întemeietorului, se raportează la scrieri sfinte cunoscute şi venerate generaţie după generaţie. În acest fel, este evident faptul că relaţia dintre religie şi societate îşi capătă forţa de a dăinui mai departe.

Este şi motivul pentru care tot mai multă lume apreciază că ideea unei separări absolute între religie şi societate nu ar fi altceva decât o utopie. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, în multe ţări europene, separaţia dintre religie şi societate se constituie într-o paradigmă larg acceptată. S-a vorbit în ultima vreme despre descreştinare, laicizare, secularizare şi deconfesionalizare, iar în cazul Angliei, de disestablishment. În mod ciudat, nu apare termenul de dereligizare, probabil pentru că e prea puţin elegant şi, practic, cu neputinţă de pronunţat. În ceea ce priveşte ceilalţi termeni, aceştia sunt folosiţi uneori în alternanţă liberă. Or, aceste cuvinte nu sunt interschimbabile. Prin urmare, se cuvine să le deosebim, pentru că a desemna un fenomen înseamnă deja a-l caracteriza: cuvintele traduc concepte.

De puţină vreme, ţările care menţineau de patru secole şi jumătate o Biserică de stat îşi pun problema pertinenţei acestei formule sau se gândesc la schimbarea ei. Pe cei care, dimpotrivă, au revendicat o separare radicală, bunul simţ i-a determinat să restabilească o serie de legături. Prin urmare, eventualitatea unei întoarceri din drum nu este exclusă.

Astăzi există o opţiune comună popoarelor europene şi, în acelaşi timp, originală în raport cu restul lumii privind relaţia dintre religie şi societate. Toate sunt de acord cu distincţia de natură, care postulează o separaţie clară între convingerile religioase personale şi cetăţenie. În aceste condiţii, statul nu mai poate fi confesional. El trebuie să trateze în mod egal toate confesiunile. În plus, laicitatea, alături de separaţia puterilor în stat, independenţa Justiţiei sau respectarea Constituţiei, fac parte din corpusul ce defineşte statul de drept şi dă sens dorinţei fiecăruia de a trăi într-o Europă unită, a tuturor.