Retina văzduhului: Trei „paradisuri de autor“

Pentru a căuta imaginea Paradisului în film, vom ignora cazurile de reprezentare a celestului în situaţii dramaturgice ocazionale, ca şi senzaţionalul parapsihologic din thriller-ele ştiinţifico-fantastice sau inspirate din experimente paranormale (a căror miză spirituală este îndeobşte rudimentară), ci vom reveni la aşa-numitul cinematograf mistic sau religios, ai cărui principali exponenţi aparţin, după cum am arătat, cinematografiilor est- şi central-europene.

Nu ne propunem o acoperire exhaustivă a exponenţilor temei, ci aflarea numelor de maximă rezonanţă, creatori ai unor universuri simbolice dense, al căror mesaj tinde să-l reaşeze pe omul contemporan faţă în faţă cu Dumnezeu. Kieslowski, Zanussi, Tarkovski, Abuladze, Paradjanov… - se pare că cei mai mulţi reprezentanţi ai cinematografului religios vin din spaţiul slav (de tradiţie catolică sau ortodoxă), armean sau gruzin. Nu ne vom aventura în riscante şi vagi judecăţi culturologice, pentru a căuta posibile motivaţii ale acestui fapt.

Iată că într-o artă cosmopolită, în care motivaţia spirituală cedează celei pecuniare şi populiste, perenitatea şi-au câştigat-o acele opere, al căror mesaj, singular, este extras din matricea spaţiului etnic şi religios al artistului; într-o lume ce încearcă să egalizeze valorile în virtutea aşa-zisei paradigme postmoderne, rezistă operele care sfidează egalitarismul şi uniformizarea. Să nu ne mirăm când reprezentanţii unor cinematografii marginale, fragile ca putere economică, cuceresc tot mai multe premii la festivalurile internaţionale.

Din pleiada celor câţiva reprezentanţi ai filmului religios enumeraţi nu este uşor să alegem; creaţia fiecăruia reprezintă o faţetă, un aspect al fenomenologiei variate şi dense a credinţei, reflectate în psihicul individual şi în societate. Dar cum orice discurs impune o selecţie, o vom face pe criteriul bogăţiei stilistice, al profunzimii de cuprindere a sferei miticului, al angajării artistice în căutarea lui Dumnezeu.

Despre Emir Kusturica, regizor în vogă în anii â90-2000, foarte iubit în România, în Balcani şi în Rusia, nu se poate spune că practică un cinematograf religios. Peliculele sale par să aibă prea puţin de-a face cu evlavia, dar viziunea sa asupra vieţii oferă omului contemporan ceea ce-i lipseşte mai mult: emoţia vie, sentimentul cosmosului, bucuria de a trăi şi, mai ales, o formă accesibilă şi neartificioasă de "paradis". Cineastul iugoslav născut la Sarajevo, într-o familie de sârbi islamizaţi pe vremea jugului otoman (consideraţi până nu de mult bosniaci), declara odinioară că se simte mai mult atras de rock şi de actorie decât de vreo tradiţie religioasă. Până nu demult, presa îl considera "musulman nepracticant" sau indiferent religios. Într-un interviu din 2004, cineastul mărturisea că se află în căutarea lui Dumnezeu. Pe măsura maturizării, regizorul îşi mărturiseşte tot mai des ataşamentul faţă de cultura sârbă, cu care se identifică, iar în 2005 primeşte botezul ortodox cu numele Nemania şi ctitoreşte o biserică în cinstea Sfântului Sava, în incinta satului montan (Kusteldorf sau Drvengrad) construit de el însuşi.

Andrei Tarkovski nu poate fi ignorat de nici o filmografie interesată de sacru.

Serghei Paradjanov - cineast ermetic, odinioară obstrucţionat datorită disidenţei politice, nu a reuşit să creeze o "şcoală" sau să-şi câştige un public larg. Dar modul său de abordare a sacrului este atât de profund, de original şi de novator, încât o prezentare a operei sale, cvasinecunoscute în România, este cât se poate de benefică.

Aşadar, Kusturica, Tarkovski, Paradjanov - iată "triunghiul de vestitori ai sacrului" din arta a şaptea, prin intermediul cărora vom încerca să descoperim urmele Raiului fixate pe pelicula filmică şi să schiţăm apoi profilul unui posibil cinematograf religios. Vom vorbi, în acest context, de un "paradis tarkovskian", un "paradis paradjanovian" etc. - paradisuri subiective, convergând, după ştiinţa autorilor de a conjuga măiestria artistică cu credinţa şi dragostea de oameni, spre Raiul Domnului.