Roadele stabilităţii

De douăzeci de ani suntem în tranziţie. Tranziţia este un spaţiu al mişcării prin excelenţă. Mişcarea presupune schimbare. Ca urmare, de douăzeci de ani ne mişcăm încontinuu. Deja nu se mai pune problema încotro. Important este să ne mişcăm. Mişcarea a devenit a doua noastră natură. De unde mişcarea era un mijloc pentru a ajunge undeva, ea a devenit un scop în sine. Ne mişcăm pentru a ne mişca, ne schimbăm pentru a ne schimba. O societate însă nu poate trăi cu sens doar din mişcare. Ea are nevoie şi de stabilitate pentru a duce undeva.

Imaginaţi-vă că staţi într-un punct şi doriţi să vă mişcaţi. Dacă aţi stat pe loc suficient de mult timp ca să vă plictisiţi, orice direcţie ar fi bună. Există însă riscul să vă plictisiţi şi de locul în care aţi ajuns, aşa că vă veţi mişca din nou, orice direcţie este bună, pentru că mişcându-vă în orice direcţie vă schimbaţi locul. Şi tot aşa la infinit. Numai că, deşi la fiecare etapă vă schimbaţi locul, pentru că vă este indiferent încotro o luaţi, există marele risc să ajungeţi exact acolo de unde aţi plecat. Este imaginea celui care face doi paşi înainte şi doi înapoi. Deşi a făcut patru paşi şi a schimbat mereu poziţia, de fapt s-a întors de unde a plecat.

Aceasta este problema mişcării în orice direcţie, ajunge să fie o mişcare în nici o direcţie, ceea ce este echivalent cu statul pe loc. Este un stat pe loc diferit de cel iniţial. Este un stat pe loc cu mijloacele mişcării. Bunul-simţ popular îl numeşte rotitul în cerc sau agitaţie fără rost, sau învârtitul de colo-colo. Nu este deloc o soluţie la problema statului pe loc să te învârţi de colo-colo prin aceeaşi curte.

Cu toate acestea, deşi cu toţii cunoaştem acest lucru, se pare că nimic nu ne-a împiedicat să facem exact acest gen de acţiune nu ca indivizi, ci ca societate. Am devenit dintr-o societate imobilă o societate superactivă. Aproape totul s-a schimbat şi continuă să se schimbe din ce în ce mai rapid. Ca să vă faceţi o idee, încercaţi să vedeţi de câte ori s-au schimbat reglementările cu privire la proprietate în ultimii douăzeci de ani şi veţi observa că nu trece anul ca să nu se schimbe ceva cu privire la proprietate. Noi legi, noi impozite, noi reglementări administrative, noi sisteme de înregistrare ale proprietăţii, noi reglementări europene etc. Numai că reglementarea dreptului de proprietate are ca scop crearea unui cadru stabil prin care oamenii să se poată bucura de munca lor fără grija unor schimbări frecvente. Dacă legea se schimbă atât de des, cum ar putea ea să asigure acel cadru stabil pe care îl presupune ea însăşi necesar?

Să vă dau alt exemplu: Legea educaţiei. Se tot schimbă de la guvernare la guvernare. Din 1990, nici o generaţie de elevi nu a reuşit să parcurgă toate etapele şcolare sub aceeaşi reglementare juridică. Nimeni nu poate spune de exemplu la începutul clasei întâi dacă va intra la liceu cu admitere prin concurs sau prin distribuire automată după mediile din generală, la câte materii va da bacalaureatul, cum va fi admis la facultate, câţi ani va avea facultatea, cât va dura masterul sau doctoratul, cum se acordă bursele, dacă poate să se angajeze cu diploma de licenţă sau îi mai trebuie un masterat. În aceste condiţii, nici o reformă nu poate rezolva problema de fond a învăţământului, care este incertitudinea, şi nu lipsa de calitate.

Dar exemplul cel mai elocvent este însăşi constituţia adoptată în 1991, revizuită în 2003 şi propusă din nou spre revizuire după nici şapte ani. Constituţia asigură stabilitatea unei ţări. Esenţa ei constă tocmai în menţinerea reglementărilor ei o perioadă suficient de mare de timp pentru ca ea să poată produce roadele benefice ale stabilităţii. Când Solon a scris legile ateniene, a cerut cetăţenilor să jure că nu vor modifica nimic fără acordul său explicit, după care a fugit în lume timp de şapte ani pentru a nu fi supus şantajului mulţimii. Cetăţenii ar fi vrut să schimbe tot, dar legaţi de jurământ şi din teamă de zei au fost nevoiţi să aştepte, şi aşa s-au bucurat de roadele stabilităţii, transformând Atena în marea cetate a lumii antice.

Din păcate, noi nu mai avem nici răbdare, nici un Solon şi nici teamă de Dumnezeu şi aşa roadele stabilităţii sunt strugurii la care oricâte schimbări am face tot nu reuşim să ajungem şi atunci spunem că sunt acri. Adevărul este că nu sunt acri, dar ne trebuie răbdare şi curaj pentru a ajunge la ei şi, nu în ultimul rând, credinţă stăruitoare în Dumnezeu, la care totul este posibil, deci şi schimbarea noastră.