România Mare, de la aspirație la realitate istorică

În istoria unui popor există evenimente cu adevărat culminante prin impactul major asupra destinului na­țional, prin transformările pe care le produc, determinând astfel o turnură în evoluția lui istorică și înscriindu-l în mod decisiv pe calea devenirii sale. „Există în viața popoarelor evenimente care satisfac aspirații seculare și încununează lupte de veacuri. Există evenimente care repară nedreptăți istorice și justifică toate jertfele aduse pentru realizarea lor.”

Țara noastră este situată într-o regiune de mare valoare strategică, care, prin poziția sa geografică, oferă posibilitatea de control asupra căilor de comu­nicație Nord-Sud și Est-Vest ale continentului european și totodată constituie o poartă de acces spre inima Europei. De asemenea, România este un colț de basm și feerie prin frumusețile și bogățiile cu care a fost hărăzită, de aceea poporul nostru a trebuit să facă față, cu arma în mână, numeroaselor tentative de cucerire. În acest sens, marele nostru istoric Nicolae Iorga conchide că poporul român a mers, din veac în veac, ca un drumeț „în calea lupilor”.

Românul a trebuit să fie, în același timp, plugar și soldat, cărturar și oștean, fiind mereu treaz, veghind neîncetat la hotarele pământului său. În acest fel, poporul nostru a marcat prin continuitate și eroism existența sa pe aceste meleaguri, unde trăia și murea, scriind, prin propria lui jertfă, istoria bimilenară a vetrei noastre românești, cu care s-a identificat în modul cel mai firesc.

Izbânzile militare ale românilor au fost defensive, pentru că ei, niciodată, nu s-au adunat în hoarde hrăpărețe ca să pustias­că sau să cucerească ­pământurile altor neamuri. Poporul nostru și-a scris istoria zidind o limbă, o tradiție și o credință. După fiecare izbândă voievozii români au ctitorit biserici și mănăstiri, spre slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor celor ce s-au jertfit pentru patrie, locașuri pe care le-au împodobit cu picturi măiestre, cu ceasloave înflorite, cu odoare meșteșugit lucrate, adevărate opere de cultură ridicate în vremuri de negură și de prigoană. De asemenea, domnitorii români, prin daniile lor oferite mănăstirilor din muntele Athos și împrejurimi, au contribuit la însuflețirea Ortodoxiei în Balcani și la salvarea ființei naționale a popoarelor aflate sub stăpânirea otomană. Porfir Uspensky afirma faptul că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii.

Așa cum remarcă istoricul nostru Nicolae Bălcescu, „poporul român niciodată n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte transformându-se și luptându-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptății asupra silei pentru realizarea atât în sânul său, cât și în omenire a dreptății și a frăției”. Dar, cu toată rezistența lui eroică, „vicisitudinile istoriei au zdruncinat adânc pe acești coloni ai marelui împărat Traian, căci ei au fost sfâșiați în mai multe state sau alipiți politicește către formațiuni etnice străine de dânșii”.

 Totuși, poporul român a dăinuit pe aceste meleaguri, având conștiința luptei mereu trează. Așa cum se exprimă plastic poetul spaniol Miguel Hernández referindu-se la epopeea de luptă a unui alt popor, „cine ar putea să pună vreodată uraganul în jug și să-l potolească, cine ar putea ține trăsnetul prizonier într-o cușcă, și-a îndeplinit misiunea de santinelă a civilizației în Răsăritul Europei”.

Istoria narează suferințele și izbânzile, gloria și urgia pe care le-a îndurat o națiune, poporul român dând mereu dovadă de același instinct și același gând de unitate. Lupta pentru unirea provinciilor istorice ale României a fost dintotdeauna una din coordonatele fundamentale ale istoriei noastre. Nicolae Iorga spunea că „atât marii conducători ai neamului, cât și poporul de rând au înțeles în tot acest timp că suntem o țară fără hotar, o țară care nu cuprinde un neam întreg, o țară înconjurată cu blestem și chemare către noi, și câtă vreme suntem o astfel de țară, deosebitele generații nu sunt altceva decât ostași sub arme”.

O singură dată, în plin Ev Mediu, Mihai Viteazul a reușit să unească sub sceptrul său cele trei țări românești, și așa cum afirmă istoricul Ioan Lupaș, fapta și jertfa sa vor străbate ca un stâlp de foc toată istoria românilor.

Istoria își va accelera mersul în secolul națiunilor, iar românii, ca și alte neamuri, vor păși pe calea împlinirii idealului milenar, înfăptuind în 1859 Unirea Mică, cucerind apoi indepen­dența în 1877-1878 și proclamând Regatul României la 1881. Mai trebuia făcută, cum scria Nicolae Bălcescu, încă o revoluție, cea pentru unitatea națională. „Iar când ceasul bătu, cu angajarea românilor din toate provinciile, în hora morții, destinul hotărî ca din această năpraznică învolburare să răsară maiestuoasă și orbitoare, ca o minune a veacurilor, fascinanta realitate a României întregite.”