România Sfintei Parascheva

De câte ori mă întorc în România din ţara mea adoptivă, Marea Britanie, trăiesc o mare dezamăgire. Abia pun piciorul pe pământul ţării mele şi deja încep să mă irit şi să mă întristez pentru câtă mizerie ne înconjoară fizic pe străzi, cât de vulgari am devenit noi, românii...

Buricuri goale, fum de ţigară în cele mai "interzise" spaţii, mârlănie, manele sau doar muzică uitată intenţionat la maximum în mijloacele de transport în comun. Şi iar femei dezvelite, de ni se face ruşine nouă, femeilor, crâşme la pasul în care lumea se perindă de cu dimineaţa. Şi toate acestea îţi agasează privirea doar aşa, în treacăt, din microbuzul ce traversează ţara. Pământ mult nelucrat de nimeni, uitat de oamenii prea grăbiţi în goana după occidentalisme. Feţe triste şi încurcate, oameni care se răstesc la tine fără să înţelegi prea bine cu ce le-ai greşit. Vânzători şi chelneri care îţi vorbesc de parcă ţi-ar face un favor cumpărându-le tu lor marfa. Toată lumea e iritată de parcă naţiunea întreagă s-a scufundat într-o mare şi lungă boală nervoasă. Posturile de radio transmit circ în direct, hrănind generaţia "cool" cu sexualitate şi subcultură, însă frumos ambalate, sub masca satirei şi a unui gen media liberal şi profesionist. De îndrăzneşti să deschizi televizorul, starea de angoasă se prelungeşte, invitaţii de pe la mai toate emisiunile se ceartă, moderatorii îşi ascut vocile pe un ton iritant, chiar şi când e vorba de canalele de ştiri serioase. E o dispută generală, la care nu eşti doar invitat, ci invadat.

Vedete de carton îşi perindă averile în faţa camerelor de filmat şi eşti poftit să devii asemenea lor. Om simplu pentru societate - dar fiinţa creată de mâinile Ziditorului -, devii instrument de audienţă, dansezi, cânţi, îţi expui "talentele" şi trupul, doar-doar osanalele lumii s-or aşterne la picioarele tale.

Românul e, de la o zi la alta, mai trendy, mai plin de sine şi debarasat de stilul de viaţă demodat al bătrânilor. Mă sperie aproape organic cu câtă rapiditate a "evoluat" românul. În Occident procese ca acela de impregnare cu sexualizare a limbajului, stilului de îmbrăcare, a glumelor publice etc., deteriorarea valorilor familiei şi transformarea vedetelor în modele pentru noua generaţie sau inocularea de câştig fără prea mult efort s-au produs în aproape un secol. Zeci de aşa-zise organizaţii de emancipare au luptat decenii de-a rândul pentru "drepturile" vesticilor. Noi, românii, le-am adoptat rapid şi le-am transformat aproape într-o natură a naţiunii noastre. Am ajuns să nu mai găsim sens unor cuvinte ca morală, simplitate sau decenţă.

Pe drept vă veţi întreba cum de îndrăznesc tocmai eu să critic viaţa occidentală, când mi-am făurit un "acasă" în Vest. Lumea occidentală te ademeneşte pregătită în a-ţi oferi totul. Parte dintre noi ne trezim din amorţeală şi ne refugiem în Biserică. Acolo, în Occident, românii umplu fizic nu doar bisericile noastre, ci şi pe cele ruseşti şi greceşti.

Însă România Sfintei Parascheva nu e cea pe care am plâns-o în slovele de mai sus. România Sfintei Parascheva e cea a băbuţelor îmbrobodite cu basmale, cu feţele brăzdate de riduri şi mâinile crăpate de muncă. E România celor care, tineri şi bătrâni, cu mai nimic în traistă, poartă în inimi o credinţă ce topeşte frigul nopţilor de octombrie. E o Românie care se întinde pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri, căci aşa se măsoară rândul celor care vin să se închine Sfintei. Tăcuţi, împăcaţi cu bolile şi sărăcia, închinătorii Sfintei Parascheva nu ştiu ce e aia job, implant, facebook, microwave. Dar ce e mai frumos în românii Sfintei Parascheva rămâne credinţa lor puternică de care nu se ruşinează, ei sunt asemenea unei armate care se adună la Iaşi în fiecare an pe 14 octombrie, gata să lupte cu orice greutate pentru a ajunge preţ de doar câteva secunde alături de Sfânta lor dragă. Aceşti oameni sunt fărâma de Românie care ne-a mai rămas şi de care noi, cei moderni, ne ruşinăm, talpa ţării care a ales să zăbovească în altă lume. În lumea lui Hristos.