Rugăciune și fapte

Legătura dintre rugăciune și fapte este exprimată foarte plastic de părinții Patericului. „A zis un bătrân: când omul se va păzi să nu-l nedrep­tățească pe aproapele, atunci are îndrăzneală cu gândul său că rugăciunea lui s-a primit la Dumnezeu. Iar dacă cineva îl va nedreptăți pe aproapele, rugăciunea lui este urâtă și neprimită. Căci suspinul celui nedreptățit nu lasă rugăciunea celui ce l-a nedreptățit să intre”. Iar în alt loc se spune: „În Schit era un frate osârduitor la slujba sa, dar leneș în celelalte. Și într-o zi se arată Satana către unul dintre bătrâni și îi zice: o, minune! Cutare monah mă strânge în brațele sale ca să nu mă duc de la dânsul făcând voile mele și în tot ceasul zice către Dumnezeu: Doamne, izbăvește-mă de cel rău”.

Ambele povestiri spun, de fapt, același lucru: rugăciunea nu este un act autonom și, cu toate că este lucrarea cea mai grea și mai importantă din viața unui creștin, ea nu este autosuficientă. Faptele reprezintă contextul larg care validează rugăciunea. Ba chiar ni se oferă un criteriu foarte clar în funcție de care putem să judecăm rugăciunea proprie: dreptatea față de aproapele. Nedreptatea pe care o facem celorlalți ne blochează accesul rugăciunii înaintea lui Dumnezeu. „Performanța liturgică” lipsită de relații bune, vii, sănătoase cu cei din jur este tot un eșec, chiar dacă ceva mai rafinat.

Merită observat un detaliu: apoftegma avertizează cu privire la nedreptatea pe care o faci, dar nu te îndeamnă să îți cauți sau să faci dreptate. Deși dreptatea și nedreptatea sunt corelative, între cele două este o diferență de accent semnificativă. Când cauți să nu nedreptățești, ești atent să faci bine celuilalt, ba poate chiar să oferi ceva în plus. În schimb, când îți faci dreptate, gândești în termeni retributivi. Începi să judeci și chiar să te substitui lui Dumnezeu cu judecata ta.

A doua apoftegmă mută perspectiva de pe nedreptate pe lenevia generică. „Osârdia” la slujbe nu poate compensa inerția din celelalte zone ale vieții (atât practice, cât și ascetice). Mântuirea nu poate fi redusă la ritual și nu poate fi atinsă în lipsa unei lucrări constante și concrete asupra patimilor. Demonul descrie situația cu ironie. Monahul „îl ține în brațe” tocmai atunci când se roagă să fie izbăvit de el. Rugăciunea rostită doar cu buzele, în lipsa ascezei, devine, involuntar, complicitate cu răul.

Cele două povestiri ne oferă, în cele din urmă, un criteriu de verificare a rugăciunii: efectele rela­ționale și ascetice. Dacă nu produce bunătate, hărnicie, responsabilitate, rugăciunea rămâne doar o formă de confort psihologic sau un exercițiu retoric. Și totuși, chiar așa, insuficientă, rugăciunea este un punct de apropiere de Dumnezeu. Iar dacă rugăciunea noastră este imperfectă, nu înseamnă că trebuie să renunțăm la ea, ci să mergem mai departe, încercând să o însoțim cu cât mai multă bunătate la nivel relațional și lucrare ascetică.