Să nu poruncești

În colecția tematică a Patericului, la secțiunea dedicată umilinței, găsim un cuvânt foarte sensibil, în deplină rezonanță cu Evanghelia. „Zis-a un bătrân: de petreci împreună cu frații, ia seama să nu le poruncești ca și cum ai stăpâni peste dânșii, ca să nu se înalțe inima ta, ci oprește îndrăznirea cu chipul său, iar cu sufletul soco­tește-te rob și mai mic decât toți”.

Altfel spus, bătrânul a observat că, în momentul în care oamenii încep să locuiască împreună, chiar monahi fiind, intră într-o logică a concurenței, în mod esențial dictată de mândrie, în cadrul căreia fiecare vrea să acumuleze mai multă putere. Fiecare vrea să aibă mai multă autoritate, să îi stăpânească pe ceilalți și să le poruncească. Situația se complică și mai mult în clipa în care te găsești într-o poziție ierarhică și însăși ascultarea ta presupune să porun­cești. Și tocmai pentru că este foarte dificil să păstrezi tensiunea între ascultare și poruncă fără să te lezezi lăuntric, cei care ajung în poziții ierarhice e bine să fie oameni cu experiență de viață și smerenie exersată.

Cuvântul bătrânului îi privește pe toți cei care locuiesc în comu­nități, indiferent dacă sunt che­mați să conducă ori doar să asculte. Există o permanentă tentație între noi de a porunci celorlalți. Când observăm cea mai mică ezitare, suntem acolo să dăm indica­ții, de parcă am „stăpâni” peste ceilalți. Ascetul din Pateric observă că se întâmplă ceva. În clipa în care poruncești ori chiar dacă dai sfaturi nesolicitate altora există tendința de a o face de pe o poziție de superioritate a inimii. Te semețești și devii plin de îndrăzneală. Înainte de a-ți da seama, inima ta a fost prinsă în ghearele mândriei.

Tocmai de aceea bătrânul recomandă să nu poruncești. E greu să rămâi nemișcat lăuntric atunci când vezi că poruncești, iar ceea ce zici se face. În inimile vulnerabile ale oamenilor se naște iute mândria de mic demiurg. Și bătrânul, pentru ca monahii să evite această capcană, le recomandă să se considere mereu robi ai celor­lalți: fără așteptări, fără pretenții. Paradoxal, abia considerându-te rob, poți să ai o minimă libertate interioară, să fii fără de așteptări.

Dar, pentru că viața duhovnicească este un urcuș permanent cu provocări neîncetate, avem și situația celor care sunt nevoiți să poruncească, fiind într-o poziție ierarhică de responsabilitate. Pentru ei este și mai valabil cuvântul bătrânului ascet. Și mai mult, în cazul lor, este necesară menține­rea tensiunii dintre poruncă, pe de o parte, iar pe de altă parte, atitudinea smerită a inimii, de rob liberă de așteptări și dorințe.

Calea ascetică pe care o propune bătrânul este calea spre libertatea pe care nevoința o aduce în lume. Și, oricât de simplu ar părea la prima vedere, menținerea acestei libertăți necesită un efort neîncetat.