Scientism şi pozitivism

E uimitoare încăpăţânarea cu care întoarcem spatele evidenţelor. În privinţa artei cu care ştim să ne conservăm iluziile, aproape că nu e adevăr incomod căruia să nu-i putem îmblânzi virulenţa. De pildă, necruţării cu care fizica ne-a spulberat reţeaua de reprezentări tradiţionale despre lume, i-am răspuns învinuind-o de săvârşirea a două păcate de moarte: scientismul şi pozitivismul. Scientismul, mania superstiţioasă prin care ajungi să crezi că ceva e bun numai dacă e ştiinţific, înseamnă să pui ştiinţa în locul religiei. Credinţa e aceeaşi, doar zeii sunt alţii. Nu te mai închini dogmelor revelate, ci principiilor obiective. Pozitivismul e aşchia sărită din trunchiul scientismului, acea optică a genunchiului de broască potrivit căreia nu există cunoaştere decât acolo unde ceva poate fi măsurat şi verificat. Tot ce e pozitiv şi bun în lume vine din felia perceptibilă a experimentului ştiinţific. Restul sunt gogoşi teoretice ţinând de o tradiţie înapoiată căreia, se spune, în scurt timp îi vom pune cruce.

Şi cu cât pomenim mai des de aceste păcate ale gândirii contemporane, cu atât fizica îşi vede mai netulburată de drum, fără să-i pese de tribulaţiile pe care filosofii le deapănă pe marginea ei. Că pozitivismul a fost depăşit de mult şi că criteriile lui sunt valori defuncte cărora nimeni nu le mai acordă încredere o tot spunem de decenii bune, atâta doar că pozitiviştii ridică şi mai sus ştacheta cunoaşterii, fără să se sinchisească de acest verdict sumbru. E un prilej de umilinţă să vezi cum oamenii de ştiinţă îşi văd de treaba lor fără a ţine seama de ce spun filosofii, în vreme ce filosofii nu mai pot fi credibili decât dacă se ţin la curent cu noutăţile ivite din ograda ştiinţelor. Şi pentru ca umilinţa să fie completă, oamenii de ştiinţă au luat treptat locul filosofilor, ajungând să facă ei înşişi ceea ce odată ar fi fost de neconceput: să mediteze speculativ pe marginea cunoştinţelor dobândite. Aşa se face că cei care vorbesc astăzi în cunoştinţă de cauză despre timp, spaţiu şi începutul lumii - teme care odinioară ţineau exclusiv de domeniul gândirii speculative - sunt rebelii pozitivişti ai fizicii contemporane.

Cum ne închipuim astăzi că arată universul? Intuitiv vorbind, nu ne putem imagina cosmosul decât în trei feluri: 1) Ca pe ceva enorm şi fără margini, care există dintotdeauna şi va exista mereu, un fel de ocean nemărginit în interiorul căruia apar şi dispar cele mai stranii fenomene posibile, fără care vreodată să se pună problema apariţiei şi dispariţiei universului însuşi. Cum s-ar zice, totul poate dispărea în acest univers, dar nu universul. Această variantă poartă în fizică numele de "univers staţionar": un fel de cosmos durând din veci în veci. 2) Dar ne mai putem închipui universul ca pe ceva ciclic şi circular, care apare şi dispare periodic, precum un balon pe care îl umfli şi îl dezumfli, dilatându-l până la maximum şi contractându-l apoi la minimul dimensiunii unui nonpunct. Alternanţa aceasta de expansiuni şi contracţii, de explozii şi implozii, poartă numele de "univers ciclic": un şir de creaţii alternând cu tot atâtea apocalipsuri corespunzătoare. În această variantă, lumea este creată şi distrusă în episoade succesive.

3) A treia variantă e cea creştină: există posibilitatea unei singure creaţii şi a unei singure apocalipse, dar dincolo de numărul ciclurilor de geneză şi distrugere, ceea ce este important e că, dacă ai acceptat începutul universului, eşti silit să admiţi şi sfârşitul lui. Nu se poate concepe un lucru care, începând la un moment dat, să nu mai înceteze niciodată. Unde există un început, acolo sfârşitul e prefigurat din capul locului. Unde e o geneză e şi o apocalipsă.

În afara acestor variante nu mai e nimic. Nici măcar Kant, cu a sa antinomie din Critica raţiunii pure, unde arată că este cu neputinţă să dovedeşti că lumea are sau nu are un început şi un sfârşit, nici măcar el nu a întrezărit o altă variantă. Creştineşte vorbind, a treia cale îţi dă nădejde şi te fereşte de disperarea pe care ţi-o dă gândul că trăim într-un univers absurd. Dar pentru aste e nevoie de credinţă, adică tocmai de sentimentul de care duc lipsă scientiştii şi pozitiviştii.