Şcoli!

Începutul anului şcolar a reactivat în vocabularul curent nu numai termenul de bază, şcoală, ci şi o bogată familie lexicală a acestuia. O primă observaţie ce se impune este aceea că, în română, şcoală este de origine slavă; dovada: prima atestare se găseşte în Noul Testament de la Bălgrad (1648); paralel, în limba română au fost utilizate însă, mai ales în texte din Transilvania, şi forme pornind direct de la latină: scoală şi scholă. Termenul latinesc este, de altfel, prezent în numele unei instituţii de învăţământ fondate, în 1562, de domnitorul Despot Vodă, Schola Latina, de la Cotnari. De menţionat şi faptul că, în latină, schola însemna, iniţial, „lecţie, conferinţă“ şi apoi a evoluat la sensul de „formă organizatorică de învăţământ“. De la latină pornesc, pe de altă parte, toţi termenii corespunzători din limbile moderne europene: franceză, italiană, spaniolă, dar şi din germană sau engleză.

Ceea ce impresionează în mod deosebit este familia bogată de cuvinte care s-a creat pe teren românesc: şcolar, şcolărel (astăzi pierdut, dar avem fem. şcolăriţă!), şcolăresc, şcolăreşte, (a) şcoli (cineva este şcolit!), şcolăret, şcolărime; nu lipsesc nici diminutivele: şcoliţă, şcoluţă. Acest fapt dovedeşte marea importanţă a instituţiei, a procesului de instruire, în viaţa social-culturală (destul de rar mai pot fi semnalate asemenea familii de cuvinte de la împrumuturi mai noi din limba română). Cu titlu de curiozitate, adăugăm că un joc al copiilor învăţat iniţial la şcoală, şotronul, se mai numeşte şi „de-a şcoala“ - probabil pentru că se… sare dintr-o clasă în alta!

Pe lângă cei enumeraţi deja, se adaugă termeni noi, de diferite categorii, ce s-au format după modele străine: (a) şcolariza, şcolaritate. Şi, tot după modele din limbi străine, în limba română au apărut diverse sintagme, care marchează trecerea, în timp, de la şcoala evocată de Ion Ghica, cea „de la Udricani, şcoală sub albastrul cerului, pe prispa bisericei, unde, când ploua, copiii se ghemuiau în odaia ţârcovnicului, jos pe cărămizi, sau în clopotniţă; citeau şi scriau pe genunchi şi pe brânci“. Sau de Creangă: pentru şcoală, la Humuleşti se făcuse o „chilie“ la poarta bisericii, dar, vara, şcolarii mai citeau şi prin ţintirim…

Construcţiile lingvistice la care ne referim indică tipuri diversificate de şcoală: aceasta a fost sau este primară, elementară, secundară, normală, postliceală şi chiar superioară. Iar astăzi ne confruntăm şi cu alte formule analitice: şcoli sunt şi cele de şoferi, de fotbal şi chiar cele de ideologizare: şcolile de vară sau de iarnă pe care le organizează diferite partide politice.

În sfârşit, semnalăm un foarte sugestiv transfer metaforic: pepiniera, spaţiul special amenajat unde se cresc plantele până la timpul când pot fi transplantate, este numită, în mod curent, şcoală; avem, astfel, „şcoala de viţe“ sau „de vie“ (ori „de viţă de vie“), „şcoala de puieţi“, sau „de pomi“. Dar, paralel, constatăm şi trecerea unui termen din zona cultivării plantelor în cea a denumirii unei forme de învăţământ: grădiniţă (probabil după germ. Kindergarten); aşadar, de la locul îngrădit unde se cultivă flori, la locul unde se cultivă vlăstarele omeneşti!

Ideea acestui sugestiv paralelism este poetic subliniată de zicătoarea „Şcoala face omul om şi altoiul pomul pom“.