Scrisoare mamei

Mâine, 28 august, e ziua ta de naștere, mamă! 

Nu pentru că sunt departe de casă n-o să pot fi împreună cu tine. Ci pentru că trăim, de aproape 20 de ani, în lumi diferite. Eu, încă în aceasta. Tu, în cealaltă, mai bună. 
Când erai aici, nu puteam să-ți trimit nici o scrisoare, pentru că știam că nu știi să citești. Te sunam, în schimb. Îți mai amintești? Ți-am dat telefon de la Tokyo. De la New York, de la Paris, de la Beijing, de la Lisabona. De prin toate locurile unde am ajuns, încercând să mă mint că vezi și tu ce vedeam eu, că ești acolo cu mine, deși nu urcaseși decât o singură dată într-un avion, însă numai cu gândul. E vorba de avionul cu care am plecat, când eram student, în Mexic. Tu ai venit, fără să-mi spui, cu o mașină de ocazie la București și ai întrebat unde este Aeroportul Otopeni, zicându-le celor ce ți-au ară­tat unde că fiul tău, singurul tău fiu, are de zburat în America, adică la capătul lumii, și că vrei să vezi și tu avionul cu care urmează să plece. Nu ți-au dat voie pe aeroport. Te-ai uitat de afară la toate avioanele pe care le vedeai ridicându-se în aer, întrebându-te în care dintre ele oi fi eu. După aceea, până la întoarcerea mea, n-a existat avion care să treacă pe deasupra casei noastre din Teleorman după care să nu privești cu ochii în lacrimi, crezând că mă vezi pe mine.

Îți spun abia acum, mamă, în prima scrisoare pe care ți-o trimit, fiind cât se poate de sigur că-n lumea în care te afli ajunge cu viteza gândului înțelesul tuturor cuvintelor scrise, că eu îți vedeam atunci de departe ochii plângând. De dragul luminii din ei, care este ruda cea mai apropiată a luminii din ochii mei, m-am apucat să scriu cărți. Cărți pe care tu n-ai putut să le citești niciodată. Mi-era însă de ajuns să văd cum le strângi la piept și le mângâi, ca să mă simt fericit. Poate cel mai fericit scriitor din lume.

Fericire de pe urma căreia trăiesc și acum, în timp ce stau pe balconul unui apartament din Nicosia și răsfoiesc florile de hârtie din fața blocului. Chiar așa se numesc, flori de hârtie. Pe ele îți și scriu. Fiindcă sunt roșii. Poți vedea scrisul meu și pe întuneric. Întrucât e vorba de prima scrisoare pe care ți-o trimit, folosesc, în loc de cuvinte, miresme.
E aproape miezul nopții, mamă, noaptea dinaintea zilei tale de naștere, și se aud în toți pomii din jur, care sunt smochini și măslini, niște insecte numite cicade. Zici că sunt mașini de cusut. Iar orașul, un imens atelier de croitorie.

Chiar mă gândesc să-ți comand o rochie pentru mâine. Una verde, cum era pădurea prin care mergeam cu tine de mână, când eram mic, la părinții tăi, în satul de peste deal. La mamaia Nicula și tataie Gheorghe. Mai ales la tataie, care înhăma iute caii la căruță și mă ducea în zbor până aproape de cer. M-a suit până și în Carul Mare de câteva ori.

Cred că asta așteaptă și acum, Carul Mare, despre el zic, altminteri n-ar sta în momentul acesta pe cer, chiar deasupra balconului meu, întocmai cum stă deasupra curții noastre de acasă. 

Nu cred să fie mai multe. E unul singur, ce se ține peste tot după mine. Unde sunt eu, e și el!

Trebuie să fie și tataie Gheorghe prin apropiere. Așa că, de ziua ta, mamă, o să-mi închipui că urcăm cu toții în car. În Carul Mare, vreau să spun. Numai să fie gata rochia pe care ți-am comandat-o. Fiindcă le-am cerut cicadelor s-o umple cu flori. Toate florile din grădina casei noastre.

O să fii o mamă de miresme, mâine, mamă, așa cum n-ai fost niciodată! 

Și-o să miroasă tot pământul a mâinile tale, pe care eu le-am sărutat o singură dată, atunci când ai plecat de pe lumea aceasta, ca să-i fie lumii celeilalte mai bine. Cu drag, fiul tău, bietul tău fiu de pământ.