Scurtă „istorie“ a sufletului

Un proverb maghiar spune că sunt unele întrebări atât de proaste, încât la ele nu poţi găsi răspuns nici în cer. Mi-am amintit de această cugetare pentru că tocmai mă frământă o astfel de întrebare. Luându-mă după aforismul amintit, ar fi mai cuminte să nu mi-o mai pun. Totuşi, fiind convins că rostul gândirii nu constă numai în răspunsuri, ci şi în jocuri de idei şi ipoteze, îndrăznesc o întrebare care sfidează bunele maniere ştiinţifice.

Ce este sufletul? Pentru un psihiatru, chestiunea este esenţială. Face să încălcăm convenienţele.

Răspunsul este barat de la început. Un fiziolog nu va putea răspunde mai bine decât un ţăran simplu. Cred chiar că ţăranul ar putea da un răspuns mai bun. Pentru că un răspuns bun ar trebui să ne îndepărteze de calea ştiinţei şi să ne apropiem de înţelegerea intuiţională a problemei. Este o prejudecată să aşteptăm totul de la ştiinţă. Ştiinţa va avea întotdeauna o limită. Această limită, condiţionată de cantitatea de cunoştinţe, care poate fi uriaşă, nu va depăşi, totuşi, un nivel. Vor rămâne pentru totdeauna secrete nepătrunse, inaccesibile; sau, pur şi simplu, nebănuite. Ştiinţa nu se termină, ferm, cu un punct. Rostul, şi aş zice farmecul ştiinţei este să se termine cu un semn de întrebare.

Îmi imaginez un computer de o capacitate extraordinară, un computer cât cosmosul. Acest aparat, cu o putere enormă, nu va fi, totuşi, niciodată altceva decât un obiect. El va reflecta lumea ca o uriaşă oglindă, se va putea, eventual, reproduce, va putea auzi, înţelege, reacţiona, va putea vindeca o boală sau produce o alta, însă toate aceste extraordinare calităţi nu permit compararea acestui obiect cu o foarte umilă fiinţă, de miliarde de ori mai simplă, dar superioară acestui obiect prin simplul fapt că are viaţă interioară.

O fiinţă nu ştie atâtea cât obiectul computer; dar obiectul computer nu simte ceea ce simte fiinţa. Un stimul acţionează obiectul, dar însufleţeşte fiinţa. Fiind însufleţită, fiinţa trăieşte. Sufletul îi asigură viaţa, adică trăirea. Obiectul poate avea eficienţă, dar nu trăieşte; el există fizic. Fiinţa trăieşte sufleteşte.

Aceste observaţii sunt simple banalităţi, dar cred că este necesar să le introducem în discuţie, deoarece, în special în anii noştri, avem tendinţa de a preţui mai mult tehnicitatea şi a subaprecia fiinţarea, trecând cu vederea calitatea umană esenţială care este sufletul. Această atitudine este nejustificată, deoarece darul de a avea suflet este cea mai mare „performanţă“; este realizarea în sine.

Problema sufletului este o certitudine şi pentru etologie, astfel că această proprietate excede antropologia, nu este specific omenească. Astfel, cel mai umil trăitor însufleţit este superior celei mai strălucitoare stele, celei mai perfecte legislaţii cosmice, datorită faptului că are suflet.

Acest stil de gândire este foarte potrivit psihiatriei care, prin definiţie, este consacrată bolilor sufletului.

Cele mai reuşite creaţii tehnice nu fac decât să demonstreze acest adevăr. Cu toate acestea, psihiatrii se simt foarte încurcaţi în faţa problemei sufletului. Roboţii, care sunt programaţi să acţioneze ca nişte oameni, imitând omul, vorbind omeneşte, calculând, memorând cu mult peste posibilităţile omului, întruchipând omul, sunt nişte creaţii tehnice care pot fi asemănătoare sau cu mult superioare (prin performanţele lor tehnice), dar niciodată identice cu omul, lipsindu-le sufletul. Un robot „genial“ este inferior unui om mediocru. Nici o stea nu se poate înduioşa, nici un computer nu simte durerea sau fericirea, nici un obiect nu este părtaş la lume, datorită vidului afectiv care este consecinţa lipsei însufleţirii sale.

Putem plânge la distrugerea unui obiect, la pierderea lui, dar sentimentele generate sunt cu totul de altă natură decât plângerea pierderii unei fiinţe. Se spune că un câine umanizează, provocând sentimente latente, necunoscute. Până la un punct, adevărul este şi invers. Dar nici un obiect nu poate fi luat la plimbare, simplu, de dragul de a avea un suflet lângă tine.

Oricât de mult ţin la stiloul cu care scriu aceste rânduri, obiect de care sunt legat cu multe amintiri, pierderea lui nu va fi pentru mine o suferinţă egală cu pierderea unei fiinţe însufleţite. Nici vorbă de o competiţie între tehnică şi suflet. Aceasta pentru că obiectele neînsufleţite şi fiinţele sunt două „categorii“ diferite care nu pot fi comparate, fiind şi incomparabile.

O bună reţetă de a te sinucide în stil modern mi se pare aceea de a te identifica cu lumea artificială, de a deveni artificial chiar faţă de tine însuţi. Pierderea naturalului înseamnă moarte. Probabil aceasta trebuie să fie optica psihiatriei în raport cu sufletul.

O scurtă „istorie“ a sufletului ne prilejuieşte reîntâlniri cu câteva din cele mai surprinzătoare teorii care au avut circulaţie în istoria ştiinţei. Sunt prea multe doar pentru a le enumera; aproape toate aceste concepte au fost evocate şi analizate de antropologi, fiziologi şi psihologi. Nu s-au putut trasa concluzii. Nici ipotezele moderne despre unele structuri cerebrale ca „funcţii vitale“ nu pot răspunde ce este sufletul, în ce constă acest fenomen, nici unde este, eventual, localizat sufletul.

Multe teorii au reflectat concepte filosofice şi religioase, dar mai mult decât fapte de observaţie medicală, sufletul a rămas un subiect pe cât de indecis şi fascinant, pe atât de indefinibil. A fost când „căldura inimii“, când funcţie a ficatului, a splinei, când aerul circulând prin artere (arterios - canale de aer), „spirit“ (circulând în aceleaşi artere), când o pasăre încuibată în jurul regiunii cardiace, când inima, propriu-zis, supoziţie uşor de explicat avându-se în vedere mobilitatea acestui organ, mobilitate direct afectată de stări afective, şi vitalitatea legată de funcţia contractilă a cordului a cărui încetare înseamnă, automat, moarte. Nu trebuie să ne mire că sediul sufletului a fost plasat în creier relativ târziu, abia acum vreo două milenii, deoarece creierul este un organ imobil, care nu se face observat când funcţionează. Sediul cerebral al sufletului era abia bănuit, chiar şi de hipocraticieni, şi era plasat în ventriculii cerebrali. Aceasta într-o epocă de mare progres a medicinii.

Este greu de încercat o înţelegere a sufletului printr-o incursiune anatomică, pentru că misterul cunoaşterii creierului nu se identifică cu „istoria“ sufletului. Astăzi dispunem de o mai mare cantitate de observaţii cu privire la aceste relaţii, dar o dinamică a sufletului interpretată numai pe baza datelor de anatomie a creierului nu este posibilă.

Putem spune că sunt câteva regiuni cerebrale (zone) a căror distrugere pare să determine sfârşitul a ceea ce înţelegem prin „suflet“; dar invers, în sensul că aceste zone produc sufletul, nu este dovedit.

Nici dacă sufletul este de origine exclusiv cerebrală nu s-a dovedit. Creierul este implicat în fenomenul de „suflet“; este singurul adevăr de care dispunem, dar mecanismele şi relaţiile anatomo-psihice sunt departe de a fi cunoscute.

Ne referim, în această problemă, la „semnale“, mai mult decât la simptome. Un semnal care-mi pare elocvent este reflexul general că, în caz de pericol, omul îşi protejează, spontan, inconştient, mai întâi capul. Dar nu se face ştiinţă din astfel de observaţii empirice, deşi ele îşi au, totuşi, o semnificaţie care nu trebuie trecută cu vederea.

„Problema problemelor“ a întrecut puterile ştiinţei.