Secularizarea moralei

Aşa cum se observă, societatea de azi pune tot mai tare accentul pe verbul a avea, în detrimentul lui a fi. Spre deosebire de culturile asiatice şi africane, care au ştiut să conserve cât mai bine sensul sacrului şi al omului, America de Nord şi Europa tot mai secularizate rămân pe mai departe tributare, în mare măsură, unei viziuni despre viaţă care se detaşează tot mai mult de Dumnezeu. Încă din anul 1978, în discursul susţinut în faţa studenţilor de la Universitatea din Harvard, marele scriitor disident rus A. Soljenitîn (vezi A. Soljeniţîn, L’erreur de l’Occident, Grasset, Paris, 1980; C. Marion, Qui a peur de Soljénitsyne?, Fayard, Paris, 1980) remarca pe bună dreptate faptul că în vreme ce expresiile culturale ale Orientului reflectă căutarea de către om a divinului, Occidentul îl abandonează pe om dorinţei sale de a deveni Dumnezeu. Încetul cu încetul s-a trecut de la o secularizare atentă la adevăr, la un secularism atent la el însuşi. Performanţa şi productivitatea, imaginea şi succesul au devenit noii idoli ai unui homo oeconomicus, conform sintagmei: „spune-mi ce cumperi, ca să-ţi spun cine eşti“. De dragul profitului, publicitatea e atotprezentă, ignorând, de multe ori, orice reguli ale bunului simţ sau moralei. De pildă, se comercializează tot felul de imagini cu femei dezgolite pentru a vinde automobile sau parfumuri. Se pare că Eros a devorat-o de multă vreme pe Agapé.

Adevărul nu se decretează prin majoritate

Omul de astăzi începe, din nefericire, să conteste tot mai mult nu doar originea divină a legii morale naturale sau a unor valori sociale, cum ar fi egalitatea, libertatea sau frăţietatea. O antropologie absolut reductoare îşi face tot mai simţită prezenţa în mentalul oamenilor, determinând ca tot mai multe persoane să nu cunoască alte coduri decât cele proprii şi alte criterii ale adevărului decât capacitatea de a-şi satisface propriile dorinţe. Promotorii „Luminilor“ secolului al XVIII-lea nu şi-au propus nimic altceva decât o ruptură totală între morală şi religie. Aşa s-a ajuns la fragmentarea consensului milenar stabilit de cultura europeană, unde credinţa creştină colectase practic tot ce era mai bun din moştenirea culturală a Antichităţii greco-romane. Din întâlnirea dintre Revelaţia biblică şi raţiunea greacă s-au născut idealuri care au hrănit vreme de mai bine de două milenii oameni profund ataşaţi de cultura lor. Şi nu oricum, ci în deplină libertate.

Morala secularizată de azi nu e decât rezultatul confuziei dintre bine şi rău, ca şi a asimilării legalităţii cu moralitatea. În consecinţă, ceea ce este permis de lege devine, pentru cei mai mulţi, bun. Din perspectivă creştină, însă, acest lucru nu este acceptabil, întrucât adevărul nu se decretează prin majoritate. De pildă, eutanasia şi avortul rămân, pe mai departe, un rău, chiar dacă legalizat. În lumea de azi, pierderea sensului maschează miza spirituală a aventurii umane. Ne lovim de un zid construit de noi înşine: tristeţea de a fi convinşi de inexistenţa sau de îndepărtarea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, credinţa creştină ne oferă convingerea că viaţa nu poate fi redusă în nici un caz la o simplă succesiune de momente care n-au nici semnificaţie şi nici scop.

În principal, o societate este definită şi se autodefineşte prin concepţia pe care şi-o face şi o pune în practică legat de viaţă şi de măsurile pe care le iniţiază pentru a o proteja. Deşi este leagănul tradiţional al vieţii şi societăţii, familia este una dintre instituţiile cele mai ameninţate de către cultura profană dominantă. Dacă dispare simţul familiei, consecinţele vor fi extrem de grave în cadrul societăţii, pentru că unitatea familiei este reprezentată de iubire. Aşa cum subliniază monseniorul G. Defois (vezi L’Occident en mal d’espoir, Fayard, Paris, 1982, p. 7), societatea contemporană, din păcate, este tot mai „bolnavă“, în sensul că e lipsită de iubire. Familia îl umanizează pe om şi cultura sa. Tocmai în aceasta constă marea provocare pentru viitor.

Se poate morală fără spiritualitate?

Cu câteva secole în urmă, filosoful Spinoza se întreba dacă e posibil să fii moral, făcând abstracţie de transcendenţa unei spiritualităţi, a unei teologii. Indubitabil, Biserica răspunde negativ, considerând că orice morală trebuie raportată necondiţionat la Dumnezeu, la nişte valori care, în cele din urmă, conduc spre Dumnezeu. De altfel, până spre mijlocul secolului al XX-lea, moştenirea comună a culturii creştine continua încă să favorizeze o raportare la morala colectivă bazată pe mesajul Evangheliei lui Hristos.

Dimpotrivă, astăzi trăim reversul acestei realităţi, preocupările de prim rang fiind cu totul altele: dincolo de avere, lumea este preponderent interesată de forma şi frumuseţea fizică a trupului, de exaltarea eu-lui etc. Lucrul acesta arată foarte clar că rătăcirea antropologică şi confuzia morală urmează, în fond, acelaşi traseu.

Într-un alt registru, moartea este ocultată în foarte mare măsură. A devenit un fel de tabu al postmodernităţii. Foarte mulţi oameni nu mai mor în casa lor, în patul lor, ci într-un spital. Nimic rău în lucrul acesta. Până la urmă, spitalul nu e altceva decât o ultimă şansă oferită vieţii. Neplăcut este că, după aceea, aşa cum subliniază cardinalul Paul Poupard (Credinţă şi cultură. La cumpăna dintre milenii. Convorbiri cu Patrick Sabalchiero, trad. rom., Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2006, p. 146), „corpul defunctului, în loc să fie vegheat de apropiaţii săi, este predat unor specialişti care îl privează de acest moment de adevăr şi de iubire, banalizând această unică clipă care se estompează într-o muzică de ambianţă comercializată odată cu parfumurile sale“. Nu regăsim în această atmosferă nimic care să ne amintească despre credinţa creştină autentică în reînvierea trupului şi în viaţa veşnică.

O altă mare confuzie a modernităţii vizează legătura, dar mai precis controversa între sărăcia evanghelică şi mizeria materială. Sărăcia, în sensul creştin al termenului, nu înseamnă nici pe departe mizerie materială. Observăm în fiecare zi în jurul nostru persoane ce suferă de o sărăcie pe care lumea postmodernistă secularizată a transformat-o în „mizerabilism“. Sunt cuprinşi în această categorie şomeri, marginalizaţi social, cei care nu au acces la educaţie etc. Şi acest lucru se întâmplă, în primul rând, pentru simplul fapt că lozinca veacului în care trăim este „Îmbogăţiţi-vă!“. Doar consumul ne legitimează în faţa comunităţii în care trăim, şi nimic altceva. Lumea de astăzi a uitat, în fapt, complet că, săracă sau bogată, şomeră sau prosperă în afaceri, orice fiinţă umană rămâne unică şi de neînlocuit în faţa lui Dumnezeu.

Biserica, la început de mileniu al III-lea, nu poate şi nu are dreptul să subscrie în vreun fel unor valori sau contravalori pentru simplul motiv că ar fi la modă. „Ar însemna să trădeze şi să travestească mesajul lui Hristos“ (ibidem, p. 154). Aşa cum afirma odinioară Origen, Dumnezeu nu vrea să impună binele, dar vrea neapărat ca oamenii să fie liberi.