Sensuri duhovniceşti legate de cinstirea sfinţilor

Nu ne propunem să reiterăm aici fundamentele dogmatice ale cinstirii sfinţilor în Ortodoxie, ci doar să evidenţiem câteva semnificaţii eclesiale legate de prăznuirea lor.

Cultul sfinţilor ţine de structura sacramentală a Bisericii şi manifestă unitatea şi sobornicitatea ei. În consecinţă, acesta e prezent atât în teologia, cât şi în cultul Bisericii, în Sfintele Taine şi ierurgii, în cele şapte laude ale Bisericii şi în rugăciunile rostite sau cântate de credincioşi în biserică sau acasă, în sfintele icoane, şi mai ales în Sfânta Liturghie.

Chiar de la începutul Sfintei Liturghii, la Proscomidie, săvârşită de preot în afara vederii credincioşilor, sunt scoase miride (părticele) din prescurile aduse de credincioşi, „întru cinstirea şi pomenirea“ Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a sfinţilor prooroci, apostoli, ierarhi ai Bisericii, mucenici, cuvioşi, doctori fără de arginţi, a Sfinţilor Ioachim şi Ana, a sfântului pomenit în ziua respectivă, a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare. Pomenirile continuă cu ierarhul locului, ocârmuirea ţării şi poporul dreptcredincios, ctitorii bisericii, cu cei vii şi cu cei adormiţi, adică Biserica văzută şi slujitoare, şi membrii Bisericii nevăzute şi slăvite. Miridele sunt aşezate pe Sfântul Disc, în imediata apropiere a agneţului, care acum este icoana lui Hristos, iar prin epicleză devine în chip real Trupul lui Hristos. În acest fel, „cele pământeşti sunt la un loc cu cele cereşti; e acolo creaţiunea întreagă a celor vii şi a celor trecuţi în cealaltă viaţă în jurul lui Hristos […] este o unire între cer şi pământ, între Dumnezeu cel întrupat, răstignit şi înviat şi creaţiunea Lui“.

Când se scot miridele, sfinţii sunt chemaţi să se roage pentru noi cei din Biserică, atât pentru cei vii, cât şi pentru cei adormiţi, iar noi nădăjduim să primim cercetare şi ajutor în viaţa în Hristos prin rugăciunile lor. Pe tot parcursul Sfintei Liturghii şi într-un mod mai stăruitor la momentul epiclezei (al prefacerii darurilor euharistice ale sfintei sinaxe în Trupul şi Sângele Domnului), este pomenită Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea împreună cu toţi sfinţii. Sfânta Sinaxă mărturiseşte astfel că toată Biserica din cer este slăvită în jertfa şi taina euharistică. Sfânta Liturghie, care are o eficienţă mântuitoare pentru Biserica slujitoare, pentru sfinţi, arată cinstea şi slava dată lor ca unora care au crezut şi au trăit în Hristos, făcându-se prin Duhul Sfânt „locaşuri ale bunătăţilor infinite“, „sânuri de iubire caldă“ şi „fraţi în inima fratelui mai mare“.

Sfinţii făcându-se temple ale Duhului Sfânt şi corturi ale sălăşluirii lui Dumnezeu, Biserica a păstrat cu evlavie sfintele lor moaşte, considerându-le „mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul“. Ea s-a bazat nu atât pe o opoziţie între sfinţenie şi nesfinţenie, „ci pe credinţa că Hristos S-a revelat în martiri într-un mod special, aducând mărturie (martiria) prin martiriu despre propria Sa putere şi biruinţă asupra morţii. Trupurile martirilor au fost o mărturie lăsată Bisericii, o garanţie a biruinţei finale a lui Hristos. De aici legătura din cele mai vechi timpuri dintre Euharistie şi natalia, zilele de pomenire ale martirilor. În „Martiriul Sfântului Policarp“, Biserica din Smirna mărturiseşte: „În acest chip noi am dobândit mai în urmă osemintele lui. […] Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în continuare“.

Evidenţiind dimensiunea sobornicească a Sfintei Liturghii, un teolog contemporan scria: „Liturghia nu e săvârşită de credinciosul singular, ci de totalitatea credincioşilor. Dar această comunitate nu se alcătuieşte numai din oamenii care sunt în lăcaşul bisericesc. Ea se întinde mai departe peste marginile spaţiului respectiv şi cuprinde pe credincioşii de pe tot pământul. Ea se întinde, de asemenea, peste graniţele timpului, întrucât comunitatea rugătoare de pe pământ se ştie una cu cei adormiţi, pentru care nu mai există timpul, ci se află în planul veşniciei. Dar nici faptul cuprinderii generale nu epuizează noţiunea comunităţii liturgice. Eul care poartă lucrarea rugăciunii liturgice nu este numai numărarea împreună a tuturor inşilor dreptcredincioşi. Unitatea lor este ceva mai mult decât mulţimea care constituie suma lor: este Biserica. […] Credincioşii sunt legaţi printr-un fundament de viaţă real comun. Acesta este Hristos Cel real; viaţa Lui este a noastră, suntem încorporaţi în El. Suntem trupul Lui tainic. Iar puterea care ţine această mare unitate, care face pe insul singular să participe la viaţa ei, îl sădeşte şi-l menţine în ea, este Duhul lui Hristos, Duhul Sfânt. Fiecare credincios îndeosebi este o celulă a acestei unităţi de viaţă, a acestui trup. […] În Liturghie, în cadrul căreia insul are cea mai intensă conştiinţă despre această unitate care-l cuprinde, el nu se simte stând în faţa lui Dumnezeu ca o fiinţă singulară, ci ca parte a acestei unităţi“.