Senzaţii tari

E un prilej de bucurie să vezi câtă filosofie implicită se ascunde în spatele unei expresii curente, aparent banale, ca cea de „senzaţii tari“. La prima vedere, înţelesul e simplu şi la îndemâna oricui, iar de el ai parte în atâtea anunţuri publicitare care îţi făgăduiesc trăiri răscolitoare şi dure: o supralicitare a pragului sensibilităţii după logica obişnuită a măririi stimulului. Vrei experienţe memorabile, atunci sporeşte intensitatea lor. Reţeta e sigură şi cu valabilitate universală. O navigare pe internet, o cursă la volanul maşinii, un ospăţ cu mâncăruri condimentate sau un festin cu băuturi tari, toate îţi dau, în formă directă, gustul esenţei şi impresia adâncimii. În fond, nu poţi trăi intens şi profund decât sub forma concentrată a unor porţii de densitate maximă. E ca şi în cazul unui medicament al cărui principiu activ nu îşi face efectul decât administrat în concentraţii mari.

Frumuseţea acestei situaţii este că, sub pretextul senzaţiilor tari, se ascunde o înclinaţie irepresibilă de a merge la esenţe, la temeiul ultim al lucrurilor, la miezul misterului. Toată civilizaţia noastră se defineşte prin ambiţia de a scoate esenţe, de a extrage purităţi şi de a obţine principii cât mai eficiente. Aur, medicamente, parfumuri, alcooluri, principii nutritive - cu cât sunt mai pure şi mai concentrate, cu atât efectul lor asupra noastră e mai puternic. În realitate, vrem senzaţii tari pentru că am pierdut organul misterului vieţii. În lipsa temeliei, ne mulţumim cu substitute care îi mimează adâncimea fără să-i poată reda gustul. E ca şi cum sensibilitatea noastră s-a atrofiat, nemaiputând percepe decât adierile venite din stratul lumii acesteia. De aceea, ahtiaţii de senzaţii tari sunt precum nişte lilieci a căror receptivitate s-a dezvoltat pe o singură direcţie: vor adâncul vieţii acum şi aici, fără întârzieri şi măsuri de precauţie, dar, fiindcă nu au organ pentru lumină, se mulţumesc cu ultrasunete. E ca şi cum un tropism al tainei îi împinge în adânc fără să le pună la îndemână şi simţul de trebuinţă pentru intuirea ei. Şi atunci, în lipsa ei, aleargă după cutremurări obţinute la comandă şi în chip discret.

Ce înseamnă asta? Că ceea ce ne atrage la senzaţiile tari nu e statutul lor ilicit, de fruct oprit, şi nici măcar eficienţa lor rapidă, ci faptul că adevăratul lor rol e să înlocuiască acele esenţe pentru care ne-am pierdut acuitatea. De acest detaliu îţi dai seama când realizezi că o senzaţie e cu atât mai tare cu cât e mai puţin cizelată, ceea ce înseamnă că intensitatea unei experienţe e invers proporţională cu rafinamentul ei. Cazul lecturii e grăitor, căci nimănui nu i-ar trece prin cap s-o aşeze în categoria îndeletnicirilor care provoacă senzaţii tari. Şi totuşi, orice om care a cunoscut farmecul reveriei cu o carte în mână, voluptatea asociaţiilor neaşteptate de idei şi clipele de inspiraţie fulgerătoare ştie că, dintre actele pur umane, lectura e printre singurele care merg direct la esenţe. Sau gândiţi-vă la o plimbare toamna, pe aleile unui cimitir. Senzaţiile promenadei nu sunt tari, dar sunt de o fineţe dureroasă. Păstrând analogia, voluptatea vieţii seamănă cu desfătările lecturii sau cu cele ale plimbării: ele cer dozaj (concentraţie ţinută în frâu), încetineală (efectul se obţine în timp) şi alternanţă (alternezi cărţile sau experienţele, întorcându-te la cele care te-au trezit la alt prag de simţire).

În concluzie, sunt delicii pe care le descoperi la o vârstă când nu te mai poţi bucura de ele, ceea ce e totuna cu a spune că există senzaţii pe care, atunci când ai fi putut să le guşti, nu erai destul de copt ca s-o faci, iar atunci când te-ai maturizat, ai pierdut putinţa de a le percepe. Viaţa poate fi definită ca o restrângere treptată a numărului de simţuri prin care putem percepe misterul lumii. Se produce o atrofiere din cauza căreia, în absenţa esenţelor şi temeiurilor, ne agăţăm de senzaţii tari şi experienţe senzaţionale. Şi, cum mă îndoiesc că voi trăi clipa când cineva va dori să facă o afacere prosperă promiţând senzaţii „slabe“ sau trăiri „moi“, nu-mi rămâne decât să mă întorc la experienţele esenţiale pe care istoria le-a verificat secole la rând: lectura, plimbarea, reveria. Vi le recomand din plin: nu sunt tari, dar sunt profunde şi rafinate.