Sertarul cu lecturi: Arta modernă şi actualitatea icoanei

„Criza actuală a artei sfinte nu este estetică, ci religioasă. De la frontispiciul din Chartres la Michelangelo, de la icoana lui Rubliov la şcolile ruseşti italienizante din secolul al XVII-lea, putem urmări o pierdere progresivă a sensului sfinţeniei. Sacrul se deplasează spre „frumosul“ estetic, esenţa religioasă se şterge în faţa elementului narativ, anecdotic, plăcut, spre asemănarea portretistică, spre complicat. Acolo unde a dispărut sacrul, au apărut opere de artă cu subiecte religioase.

Există şi un iconoclasm intelectual care face din Biblie Coran. Sensibilitatea îşi caută încă echilibrul, trece printr-o criză a creşterii. Apofatismul - care neagă orice formă de expresie - nu înseamnă nimic dacă nu este echilibrat de forma catafatică, pozitivă, căreia apofatismul îi dă înţelesul ei adevărat. Teoriile sociologice şi psihologice ale artei nu explică decât ceea ce nu este artistic în ea. Pe de altă parte, orice reducere la sensul pedagogic o ruinează. Nu este vorba să ştim de unde vine omeneşte creaţia, ci ce este ea în propriul ei miracol; acest lucru nu poate fi dedus din datele materiale, acestea sunt doar „resturile neprevăzutului“ ale operei împlinite. Important este că există o finalitate lăuntrică, misterioasa ei naştere. (...)

Arta modernă este totuşi foarte semnificativă ca fenomen. Titanismul ei, pe măsura omului, a condus la eliberarea de orice prejudecată, a desfiinţat ororile secolelor recente şi prin aceasta este înviorător; a ucis prostul gust al secolului al XIX-lea. Forma exterioară este nefinisată. Dar aici, ca şi în timpul catacombelor, arta îşi atinge limitele ei imanente şi, potrivit dialecticii ei interne, se plasează în mod evident dinaintea ultimei alegeri, dar nu între viaţă şi moarte, ci între a trăi pentru a muri sau a muri pentru a trăi. Nici o evoluţie nu mai este posibilă, căci cheia secretului corespondenţelor s-a pierdut, iar ruptura între sacrul transcendent şi „religiosul imanent“ este atât de mare, este atât de radicală, încât ea nu permite pur şi simplu o evoluţie de la un plan la altul. Accesul la forma interioară, eonică, este oprit de îngerul cu sabia de foc. Trebuie să treci prin botez - adică prin moarte - pentru a învia în acea lumină care nu mai este evanghelică, pământească, kenotică, ci în lumina apocaliptică a chipului uman al lui Dumnezeu şi nici cu chipul blând al lui Iisus, ci în chipul omenesc de temut şi strălucitor al lui Dumnezeu în Treime.

Ceea ce agravează situaţia artei este faptul că însăşi iconografia nu a ieşit din propria sa criză de patru ori seculară. După redescoperirea icoanei, la sfârşitul secolului al XIX-lea, arta „copiştilor“, un punct mort al imobilismului, face din arta creştină a icoanei o armă împietrită, fără nici o ieşire. Iconografia modernă este chemată să cunoască şi să înţeleagă toate tehnicile la nivelul epocii sale şi din lăuntrul acestei epoci să contemple „lumea cealaltă“. Ca să fii azi „în situaţie“ iconografică, se impune pătrunderea intuitivă a noii sfinţenii, a acelei comuniuni strălucitoare de imensă milă, pe măsura iubirii lăuntrului lui Hristos, „o fraternitate a răstigniţilor“. Din inspiraţia harismatică, din profeţiile timpurilor de pe urmă, trebuie să apară o cu totul altă şi nouă interpretare eshatologică. Hristos Împăratul a venit, dar Împărăţia Sa va veni şi aceasta constituie taina din urmă „a bobului de grâu“; adânca trecere a lumii de la forma sa exterioară la forma lăuntrică, împărătească. Realitatea artei nu constă nici într-o tehnică nouă şi nici exclusiv în trecut, ci în mod esenţial în slava care va să vină. Icoana nouă îşi va regăsi originile ei şi va închide cercul ei sfânt în Evanghelia parusiacă a Slavei.

Liturghia ne învaţă azi, mai mult decât ieri, că arta se descompune nu din pricină că ea este copilul veacului ei şi pentru că este plină de păcate, ci pentru că este demonică în măsura în care a renunţat la funcţiile ei sacerdotale, prin refuzul său luciferic de a săvârşi sfinţirea: de a face artă teofanică. Aceasta este slujirea Duhului: ca în adâncurile umbrei morţii, în mijlocul cimitirelor speranţelor înşelate, să pună icoana - îngerul Prezenţei. Omul şi Duhul vor privi în aceeaşi direcţie, spre „Răsăritul care coboară din cer“. Omul - „lucrătorul din ceasul de pe urmă“ - trebuie să-şi înţeleagă vocaţia sa, „ca preot şi profet al tainelor cereşti“ cum zicea atât de strălucit Sfântul Macarie Egipteanul.“ (Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996)