Sfânta prisacă a Ţigăneștilor

Bucureștii au jur-împrejur cingători de ape și policrome brâie mănăstirești. Tipsia câmpiei valahe e scoasă din monotonia întinsului ei de așezări bine tocmite, grijite cu dragoste și chibzuință, de pâlcuri majestuoase de pădure și limpezișuri acvatice. Din loc în loc, pe câte un mal pașnic de lac, în poiene împărătești, se ițesc semețe sau mai umile turle de biserici mănăstirești cuprinse de acareturi scăldate parcă în spuma laptelui. Alburile lor lunare sau cretoase contrastează cu verdele smaraldiu al curților și grădinilor, cu lucirea când de jăratec, când de pucioasă ori ametist, și câte alte și alte colori ale podoabelor florale ce îmbrățișează tandru cu ghirlandele lor ceardacele de case potopite de liniști seculare. Siluetele surâd în soare ori umbră cu al lor cuviincioasă frumusețe a armonioaselor exteriorități și interiorități. Umbli pe drumuri ca-n palmă și tragi magnetic spre aceste oaze unde timpul are măsura eternității întrupate. Se simte în aerul acestor tărâmuri o altă curgere a vremii, un crug diferit și un altfel de rost al vieții. A nu se înțelege că în asemenea locuri domnesc pustietatea și încremenirea. Nu, existența se rânduiește ca peste tot după toate legile firii și stăpânirii, dar săvârșirea e ritualică, are loc în acel tipar brâncușian al „Cumințeniei pământului“. Viețuitorii unor asemenea ținuturi se roagă, robotesc, făptuiesc ceea ce e poruncă dumnezeiască, dar o fac cu acea naturalețe ce-i îndepărtează de nevrozele contemporaneității, cea care-și etalează la doar câțiva kilometri distanță, în București, toate zvârcolirile caracteristice marilor aglomerări urbane din lumea întreagă.

La ceva mai mult de 30 de kilometri de orașul tentacular, în drum spre Ploiești, la o răspântie ce o ia spre Ciolpani, pe un drum de țară, dai fericit și puțin uimit de un asemenea tărâm al tihnei și smeritei lucrări. Este Mănăstirea Țigănești. A fost supranumită cu sintagma aflată pe prima copertă a albumului dedicat chinoviei, din 2010, „Candela Codrilor Vlăsiei“. Metafora surprinde în miezul ei duhul așezării monahale. Lumina candelei se prefiră în acest luminiș dulce și mângâietoare. Ne găsim, odată ajunși aici, într-un topos neferecat, deschis spre toate zările. Cele două biserici, cea mare, falnică și primitoare, și cea mică, din cimitir, cu a sa croială de chivot, impunătorul turn al clopotniței de la capătul unei căi regale, arhondaricul și casele maicilor se înveșmântă în straie ce au strălimpezimea pânzeturilor de borangic. Transpare din toată alcătuirea lor acea curăție ce izvorăște din însăși ființa cea din adânc a celor care viețuiesc aici în smerenie și în cultul binelui și frumosului. E setul de valori situat la temelia așezământului monahal de la Ţigănești, la fel ca pretutindeni unde e viață monahală. Așa s-a pornit la drum și la Ţigănești la începutul veacului al XIX-lea, când maicile s-au statornicit în această poiană a Codrilor Vlăsiei, urmând obștii de călugări întemeietori de schit la sfârșit de secol XVIII. Monahiile în succesiunea generațiilor au vădit putere ziditoare și har binecuvântat. Așa a luat chip tărâmul de liniște și smerită lucrare al Ţigăneștilor. Cu dragoste de Dumnezeu, gingășia sufletului, istețimea minții și hărnicia brațelor, măicuțele au temeinicit în Codrii Vlăsiei mândrețe de chinovie, o plăsmuire a măreției contrapunctate de fiorul cel cuvios al simplității umane. Nicolae Iorga, poposind la Mănăstirea Ţigănești în 1916, remarca această împerechere a sacrului cu omenescul: „Fiecare gospodină ține să-și aibă gospodăria ei și, în largul arc ce înconjoară biserica nouă și reînnoită încă, se orânduiesc, în curți mărunte cu gră­diniță în față, așezări călugărești curate ca floarea ce le înconjoară“. Nu-i la Ţigănești sat mănăstiresc ca la Agapia și Văratec, dar casele măicuțelor formează din stupii lor o prisacă unde amiroase mierea vieții celei drept duse.

Mănăstirea Ţigănești a avut mereu o obște numeroasă. De multe ori aceasta a depășit 200 de viețuitoare. S-a menținut la Ţigănești mereu suflare de mare chinovie. Și azi se nevoiesc aici 150 de monahii. S-a întâmplat această continuitate grație vrednicelor starețe, multe dăruindu-și averea neamului lor, mulțumită grijii ierarhilor, așa cum au fost toți întâii-stătători ai Bisericii Orto­doxe, precum și datorită ge­ne­­rozității binefăcătorilor, la loc de cinste aflându-se ctitorii, marele ban Radu Golescu, marele lo­gofăt Gheorghe Anca și soția sa Anica, arhimandritul Dositei, mi­tropolitul de mai târziu, C. Dia­mandescu, primar al capitalei, și soția sa Sofia, Olimpia Heruvim și fiica sa Aurora și mulți, mul­ți alții. S-a reușit în modul aces­ta a se trece peste cumpene mari, precum au fost secularizarea din timpul lui Cuza, sau decretul de izgonire a călugărilor din mănăstiri din timpul regimu­lui comunist. Viața monahicească n-a fost frântă nici în asemenea momente de furtună. Chiar când a fost deposedată de bunurile ei din veac, mănăstirea și-a urmat drumul, prin strădaniile maicilor, care prin munca lor de harnice albine și darurile hărăzite de Dumnezeu au ținut candela aprinsă în Codrii Vlăsiei. Au trudit cu mâinile lor măiestre la țesătorie, la broderie, câștigând pentru obște bănuțul trebuitor și oferind semenilor veritabile opere de artă. Cu aceeași devoțiune au îngrijit răniții în războaie, au ocrotit orfanii și au dus lumina cărții celor tineri.

Pravila e scrisă aici la Ţigănești în suflete. Acolo e și izvorul credinței în puterea binelui, cel ce dă sensul vieții monahale. Îi descoperi tâlcul cel din adâncime dăltuit în inefabilul făpturii atunci când stai de vorbă cu maica stareță, stavrofora Eufimia Popa, și cu suratele ei. Cuvioasele duc mai departe cu smerenie o lucrare de veacuri. Acum s-au apucat să înnoiască biserica cea mare, adăugând noi carate de frumusețe celor păstrate cu sfințenie și reînnoite de-a lungul timpului. În felul acesta va dăinui un edificiu emblematic pentru neoclasicismul caracteristic secolului al XIX-lea. Totodată, se dezvoltă la Ţigănești noi activități gospodărești menite a asigura bunul mers al vieții monahale și susținerea actelor caritabile, ce constituie o tradiție prețioasă a mănăstirii.

Aici, la Ţigănești, la fel ca peste tot unde viața mănăstirească curge în albia cea mănoasă, rugăciunea se înalță ca o turlă deasupra tuturor îndeletnicirilor. Apoi vin celelalte, ce se împreună într-o legătură armonică, așternând peste acest tărâm aura cea sfântă, transformându-l într-un loc drag Domnului și căutat de robii Lui, noi oamenii.