Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie sau un răspuns hermeneutic ortodox

„Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri.“ (Fragment din rugăciunea rostită de preot înaintea citirii Sfintei Evanghelii)

Anul 2008 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul Jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, având în vedere aniversarea mai multor evenimente exponenţiale pentru Biserica şi cultura spaţiului vorbitor de limbă română, între care se evidenţiază împlinirea a 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română, precum şi aniversarea a 500 de ani de la apariţia Liturghierului lui Macarie (1508), primul liturghier tipărit în spaţiul ortodox universal. Pe parcursul anului curent, au avut loc numeroase conferinţe, s-au scris numeroase articole şi s-au rostit cuvântări, toate având ca temă cu predilecţie sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Liturghie. Mai rar s-a abordat legătura intrinsecă dintre cele două, adică starea lor de comuniune. Iniţiativa Sfântului Sinod de a consacra anul curent Scripturii şi Liturghiei nu se rezumă doar la evocarea importanţei acestora pentru devenirea culturală a românităţii ortodoxe, ci include şi un răspuns hermeneutic clar, înţeles ca premisă fundamentală atât pentru Ortodoxie în sine, cât şi pentru provocările contemporane la definiţii şi atitudini precise.

A devenit deja un stereotip al declaraţiilor reprezentanţilor diferitelor biserici de după fiecare întrunire ecumenică menţionarea faptului că Sfânta Scriptură este cea care ne uneşte în calitate de creştini şi pe această temelie trebuie început un dialog sincer între noi. Bineînţeles că Sfânta Scriptură constituie, ca să spunem aşa, un cod al limbajului comun, un izvor (în unele cazuri singurul) identitar de calibru. Însă, ceea ce ne deosebeşte interconfesional nu este cuvântul lui Dumnezeu în sine, ci mo-dul în care noi, creştinii, abordăm acest cuvânt, chipul raportării noastre la el. Căci, în definitiv, inteligibilitatea hermeneuticii cuvântului înseamnă capacitatea cunoaşterii Cuvântului. Preluând separaţia nefastă şi determinată de reformă a conciliului tridentin care, în revelaţia di-vină, deosebea Tradiţia de Scriptură, Biserica Ortodoxă reanalizează şi reconceptualizează paradosis-ul Bisericii şi implicaţiile lui dogmatice până în prezent. Scriptura este văzută drept parte integrantă a Tradiţiei, o Tradiţie cu rol fundamental în Biserică, acela de „memorie vie“, aşa cum scria Bulgakov. Memoria vie a Bisericii reprezintă însumarea fidelă a evenimentelor comuniunii ecleziale, dar nu spre arhivare plictisitoare, ci spre aplicare continuă. Mergând şi mai departe, Evdokimov arăta că împărţirea în Scriptură şi Tradiţie este străină de duhul Ortodoxiei, propunând, în acelaşi timp, existenţa unui singur izvor, anume Sfânta Tradiţie! „Scriptura se naşte în Tradiţie şi perspectiva herme-neutică asupra acesteia provine sau este hrănită de Tradiţie“ (John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii). Scriptura poate exista singură, dar nu poate lucra decât în unitatea trupului de care a fost detaşată. Fiinţa comunională a cuvântului biblic decurge din existenţialitatea sa divino-umană. Atât umanitatea autorilor biblici cât şi divinitatea Inspiratorului ei (Duhul Sfânt) sunt real existente în cercul comuniunii: fie cel al neamului omenesc, fie cel al Sfintei Treimi. Tradiţia este exegetul biblic prin excelenţă, datorită naşterii Scripturii din aceasta. Scriptura rodeşte doar în comuniune cu Tradiţia şi pluridimensionalitatea ei, adică cu liturgicul, iconograficul ori irmologicul.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie înseamnă hermeneutică ortodoxă, adică putinţa credinciosului de a ruga Scriptura şi de a exegeza Liturghia. Interdependenţa celor două este indiscutabilă şi absolut necesară. Sfânta Scriptură stă la baza Sfintei Liturghii şi este exegezată de aceasta. Scriptura nu este prezentă în Liturghie la modul citării neutre a versetelor sau pericopelor sale, ci la modul trăirii ei de autorii, săvârşitorii şi participanţii liturgici. Scriptura Liturghiei este Scriptura Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Decalogul, adică Scriptura Tradiţiei ca hermeneutică duhovnicească. Toţi au interpretat Scriptura trăind-o ca slujitori ai altarului. În Liturghie, Scriptura este rugată, adică textul biblic devine text liturgic. În Liturghie, parcă şi Scriptura este alta în comparaţie cu Scriptura analizelor şi exegezelor academice. Liturghia este exegeza cultic-doxologică a textelor biblice (a se vedea episodul întâlnirii de la Emaus, Lc. 24, 13-35). Enzo Bianchi, în lucrarea sa Prier la Parole. Une introduction a la Lectio divina, propunea trecerea de la exegeza propriu-zisă la un sensus plenior care consta în transformarea textului biblic în text de rugăciune. Tatăl nostru, rostit la Sfânta Liturghie, nu este doar Rugăciunea domnească din capitolul 6 al Evangheliei după Matei, ci mărturisirea credincioşilor, pregătitoare a Marii Jertfe Euharistice. Acum, Scriptura capătă cu adevărat sens şi finalitate mântuitoare. Însă, nu doar textul primeşte valenţe liturgice în timpul şi spaţiul slujirii divine, ci Biblia, ca atare, îndeplineşte o „funcţie iconică“ (John Breck) în Biserică, fiind purtată în procesiune de către preot sau diacon, înălţată sau aşezată pe analog spre închinare. Biblia ca icoană prefigurează ceea ce împărtăşeşte Biblia ca text al Liturghiei: Hristosul viu. Scriptura este icoana iconomiei mântuirii umane, de la Adam la Hristos. Ea este icoana Bisericii universale cu rădăcini în pomul raiului. Sărutarea Scripturii ca icoană (lucru de care a fost acuzată Ortodoxia şi care a născut proverbul nefast conform căruia „ortodocşii mai mult sărută Scriptura decât o citesc“) înseamnă acceptarea prezenţei hristice în cuvintele biblice, dar mai ales actualitatea permanentă a Acestuia (Hristos) şi a acestora (textele scripturistice). Având totdeauna credinţa permanenţei divine absolute în Scripturi, Biserica Ortodoxă nu s-a întrebat niciodată dacă Biblia ar fi sau nu anacronică, dacă ea ar fi cuvântul lui Dumnezeu sau cuvântul despre Dumnezeu, sau dacă proporţia umanului ar depăşi-o pe cea a divinului în sinergia redactării.

Anul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii se poate numi, pe bună dreptate, anul hermeneuticii ortodoxe. În definitiv, comemorarea Bibliei şi a Liturghierului românesc este certificarea faptului că Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat, de-a lungul veacurilor, rolul erminiei vii, adică al mărturisirii lui Hristos în slova celebrantă.