Sfânta Scriptură - „un fragment dintr-o istorie neterminată“

Părintele Constantin Jinga este lector la catedra de Studiul Vechiului Testament din cadrul Departamentului de Teologie Ortodoxă al Universităţii de Vest din Timişoara. Doctor în filologie, părintele este şi autor a numeroase articole şi studii, antologii, traduceri, iar din anul 2003 este membru al SOTS (Society For Old Testament Study).

Cartea „Traducerile Bibliei - câmp deschis“, apărută la Editura Marineasa & Editura Solness din Timişoara în anul 2007 prezintă o dublă mărturie: una a specialistului în filologie şi o alta a cititorului, ambele întrunite sub acelaşi condei. Dacă prima mărturie era inevitabilă genezei acestei lucrări, ipostaza cititorului obişnuit este una pe care părintele Jinga şi-o asumă pentru a depăşi bariera pe care erudiţia şi inevitabilul limbaj de specialitate o aşează, în general, între autor şi publicul larg. Trebuie să specificăm că, deşi peste tot în text se observă acribia filologului, totuşi, frazele autorului te învăluie cu o nebănuită căldură şi te introduc într-un spaţiu care pentru mulţi ar părea anost: munca de traducere a Sfintei Scripturi.

Provocarea de a fi un traducător în zilele postmodernismului

Cu migală şi cu răbdare pedagogică, ni se prezintă un tablou exhaustiv a ceea ce înseamnă traducerea textului sfânt. Este un proiect ambiţios deoarece în doar 138 de pagini se regăseşte întreaga problematică a traducerii Sfintei Scripturi: istorie şi metodică, deşi ambele aspecte ar putea fi tratate fiecare în câte o carte. Meritul, prin urmare, este cu atât mai mare cu cât părintele îndeplineşte aici unul dintre dezideratele compoziţiei antice, multum in parvo, fraza fiind concisă, tăioasă, analizând problema la obiect, fără divagaţiile atât de des întâlnite la cei care abordează domenii transdisciplinare. Spunem transdisciplinare fiindcă „Traducerile Bibliei - câmp deschis“ nu oferă doar o privire din perspectiva filologului. În fiecare pagină a cărţii, cu fiecare rând aşternut pe hârtie, filologul este însoţit de preotul-teolog chemat să-L propovăduiască pe Hristos prin erudiţia şi talentul său scriitoricesc.

Structural, cartea cuprinde o introducere în care ne este mărturisită provocarea de a fi filolog, un traducător în zilele postmodernismului. Urmează trei eseuri. Traducerile Bibliei: o retrospectivă istorică nu este o simplă relatare despre istoria traducerii Sfintei Scripturi de-a lungul veacurilor, ci şi o reamintire despre truda jertfelnică a primilor traducători, despre importanţa traducerilor. Al doilea eseu, Un posibil atelier de traducere. Sau magazin?, tratează îndeosebi probleme care ţin de metodica traducerii.

Doar Tradiţia poate asigura acurateţea traducerii într-o limbă modernă

Autorul este conştient de greutatea receptării Bibliei de către omul postmodern: „În acest nou context socio-cultural, încercarea de a citi, de a înţelege şi de a transmite mesajul textului biblic devine tot mai delicată“ pentru că există o barieră culturală „dificil de trecut, din cauza faptului că bună parte dintre semnele lingvistice actuale, chiar dacă formal sunt similare celor prezente în lumea textului biblic, ele fie au semnificaţii diferite, fie evocă realităţi diferite, fie tind să se retragă treptat, treptat, din prim-planul peisajului nostru cotidian“ (p. 97). O altă problemă întâmpinată de traducător ar fi faptul că nu există o corespondenţă deplină între două cuvinte aparţinând unor limbi diferite, diferenţă care se adânceşte când vine momentul traducerii figurilor de stil. Prin urmare, confruntat cu un text străin limbii sale, cum va proceda un traducător pentru a reda cât mai fidel conţinutul originalului? Ne sunt prezentate două soluţii. Una ar fi furnizarea de echivalenţe formale (sau literale). Această metodă se realizează prin concentrarea mai intensă asupra textului-sursă; ea caută să-l transfere în limba receptoare, pe cât posibil, cuvânt cu cuvânt, respectându-i structurile gramaticale. O a doua soluţie ar fi aceea numită a echivalenţei dinamice. Mult mai pragmatică decât prima soluţie, care nesocotea abilităţile cititorului şi contextul cultural al acestuia, echivalenţa dinamică va ţine seama de eventuali receptori ai textului tradus şi va acorda importanţa cuvenită legilor comunicării. Astfel, textul original va fi reconstituit cu elemente puse la dispoziţie de limba receptoare. Dar autorul atrage atenţia asupra unor eventuale abuzuri făcute în actul traducerii: „În fond, a traduce nu înseamnă a transfera forme lingvistice, dar nici a transmite un mesaj cu orice preţ. Trebuie să existe un echilibru, o zonă de intersecţie în cadrul căreia eroarea să poată fi ţinută sub control, adică… negociată“ (p. 86).

O astfel de zonă a intermediarului este Tradiţia. Doar ea poate asigura acurateţea traducerii într-o limbă modernă deoarece menţine un echilibru între vechi şi nou, între simpla formă a textului şi implicaţiile profunde ale acesteia, implicaţii care transcend veacurile. Unul dintre rosturile Tradiţiei Bisericii este de a păstra semnificaţiile termenilor-simbol şi de a furniza un orizont de aşteptare necesar înţelegerii lor (p. 81).

„Universalitatea textului biblic devine o exigenţă“

Dar, deşi există dificultăţi, la prima vedere insurmontabile, totuşi munca de traducere a Sfintei Scripturi nu a fost şi nu este un travaliu zadarnic. De ce? Fiindcă acest travaliu îl îmbogăţeşte duhovniceşte atât pe cititor, dar, oricât ar putea să pară de surprinzător, cât şi pe traducător. Există un resort interior care îl împinge pe cel ce a luat asupra sa jugul traducerii textului biblic să-şi continue munca indiferent de greutăţile pe care ar putea să le întâmpine. Despre acest resort intim al traducătorului dă mărturie părintele Jinga: „Ce o fi întărit în aşa măsură voinţa lui Ieronim, încât să-l facă să-şi lase viaţa tihnită din cancelariile episcopale romane pentru a se osteni ani de zile, într-o peşteră de lângă Betleem, cu învăţarea limbii evreilor şi a trudi apoi o vreme de încă 15 ani la alcătuirea Vulgatei? Oare aceeaşi credinţă că vestea cea bună trebuie să ajungă la toate neamurile, care peste câteva veacuri îi va înflăcăra pe toţi cei din pleiada cărturarilor europeni ostracizaţi, excomunicaţi, exilaţi sau chiar ucişi pentru vina, printre altele, de a fi transpus Biblia pe înţelesul poporului lor?… Ce o fi fost în sufletul celui ce a tălmăcit „Biblia de la Bucureşti“ (1688), atunci când îşi încheia truda scriind: «Precum doresc să sosească la vadul cel cu bună adăpostire carii sunt bătuţi de valuri întru luciul mării, aşa am dorit şi eu să sosesc la sfârşitul cărţii aceştiia. Slavă lui Dumnezău, Celui ce ne-au ajutat, după începutu, de am ajunsu şi săvârşitul»? Au fos momente când oboseala, neputinţa, deznădejdea, lehamitea, dorul de ducă sau de distracţie îl vor fi muncit cu asupra de măsură, dar fără să-l biruiască totuşi, de vreme ce noi ne putem bucura astăzi de roadele strădaniei lui. De unde puterea aceasta de care noi nu dăm dovadă adeseori nici măcar pentru a citi cuvântul biblic?“ (pp. 46-47).

Răspunsul ni-l oferă, mai departe, părintele Jinga. Noi facem parte din istorie, iar din această istorie care începe şi se sfârşeşte cu iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu face parte şi dăruirea Sfintelor Scripturi cunoscutelor personaje biblice. Traducătorii Bibliei au crezut cu tărie în menirea de a-i face pe oameni să-şi asume efortul de a conştientiza faptul că „suntem urmaşi ai lui Avraam, Isaac şi Iacov… chemaţi la un mod de viaţă superior, menit să ne înscrie numele în cartea vieţii ca vrednic de a fi mărturisit înaintea Tatălui şi a îngerilor Lui“ (p. 49).

Ultimul eseu - Şi încă. Despre un alt fel de traducere -pune problema unei traduceri după traduceri, realizată de către cititor, în intimitatea sa, prin însuşi actul lecturii. Pare a fi o problemă delicată, dar obiectul eseurilor este Sfânta Scriptură; este vorba de textul revelat: „În măsura în care eu cred că în Biblie aflu Cuvântul lui Dumnezeu, adresat mie, universalitatea textului biblic devine, pentru mine, o exigenţă… în virtutea căreia eu, cititorul, trebuie să acord Cuvântului o mai mare libertate de expresie şi de lucrare în mintea mea, în inima mea şi în sufletul meu, hic et nunc“ (p. 101). Ne vine în ajutor şi afirmaţia pr. John A. McGukin, conform căreia, recunoaşterea şi înţelegerea sensurilor unui text care ţine de misiunea Bisericii nu este niciodată un act mecanic, ci un gest de o mare libertate, pe care cititorul este chemat să şi-o asume, dar totodată să o şi acorde textului (p. 108).

Lectura este o transpunere a unui fragment de iubire

Ne aflăm, astfel, în faţa unei cărţi care reuşeşte să arunce o privire critică, dar şi duhovnicească, în acelaşi timp, asupra actului de traducere a Sfintei Scripturi. Nu doar cei interesaţi de textul biblic sau cu formaţie filologică vor savura această carte; ea se adresează tuturor cititorilor care doresc să înţeleagă că lectura este o transpunere a unui fragment de iubire (actul traducerii), aşa după cum şi Sfânta Scriptură este „un fragment dintr-o istorie neterminată“ (p. 49). Să reflectăm la faptul că teoriile postmoderne despre receptarea şi interpretarea unui mesaj elimină aproape cu totul din discuţie, atunci când definesc sensul, intenţionalitatea autorului. Depinde doar de dispoziţia interioară a fiecărui cititor de a percepe semnificaţia reală a unui text, în situaţia de faţă a celui al Bibliei, rămâne de văzut dacă şi în ce măsură cuvântul acesteia „încape“ (Ioan 8, 37) în noi.