Sfântul Iustin şi filosofia martiriului

Sfântul Iustin Martirul este cel care ocupă un loc aparte între cei care au mărturisit credinţa creştină. Aceasta pentru că mărturisirea a venit din partea cuiva care a practicat filosofia, care a ajuns să caute Adevărul după ce a trecut prin cercetarea adevărurilor.

Pentru noi, astăzi, prinşi fiind într-un anume fel de a înţelege realitatea, lumea, este anevoie să ne apropiem de experienţa şi atitudinea martiriului. Poate că pentru unii, acest martiraj multiplicat în ceea ce va umple paginile calendarului creştin, care a uimit şi schimbat lumea antichităţii târzii, a fost mai ales rezultatul unei exaltări întreţinute colectiv, a unei stări de surescitare care face, în anumite condiţii, să fie anulat instinctul de conservare. Însă, când un asemenea gest vine din partea cuiva care practică filosofia, care nu se lasă în nici un caz pradă impulsurilor de moment sau influenţării din partea celorlalţi, atunci când ia o decizie, o asemenea suspiciune este înlăturată.

Într-adevăr, este ceva cu totul extraordinar în experienţa martirajului, şi ceea ce s-a petrecut în primele trei secole creştine merită o reconsiderare atentă din partea noastră, dacă vrem să înţelegem ce înseamnă a crede, ce înseamnă credinţa creştină. Un anumit gen de investigare a subiectivităţii umane ca şi a colectivităţilor a acreditat ideea că ar trebui să vorbim de credinţă ca ceva ce ţine de un set de dispoziţii afective. Credinţa a părut a fi un act nu doar subiectiv, ci şi care implică în primul rând afectivitatea. Sciziunea care traversează cultura noastră modernă este cea între minte şi sentiment.

O anume filosofie şi o anumită ideologie ştiinţifică a ultimelor trei secole ne-au determinat să înţelegem omul ca o fiinţă traversată de ruptură şi conflict, între sentimentele şi afectele care îl trag în toate părţile şi exerciţiul raţiunii, cea care aduce limpezime şi cunoaştere, cea care îi conferă omului demnitatea sa. De aceea avem, poate fără a conştientiza asta, impresia că cei care au trăit la începuturile creştinismului aveau încă o experienţă creştină incipientă, întrucât nu aveau încă dogme, repere, potrivit cărora să înţeleagă mai bine ce sunt, ce simt şi ce fac. Falimentul acestei viziuni fragmentate şi inegale a felului în care noi, ca oameni, avem experienţa de sine, a lumii şi a lui Dumnezeu, a dus la recunoaşterea profunzimii şi valabilităţii descrierii pe care Răsăritul creştin a făcut-o omului. Experienţa isihastă, aşa cum a fost ea expusă în scrierile Sfântului Grigorie Palama, ne înfăţişează omul în integralitatea sa: nimic nu este lăsat afară în experienţa umană, trupul şi simţurile au o egală valoare şi importanţă cu raţiunea.

Mucenicia nu este, în nici un caz, rezultatul unei exaltări, ci este o extraordinară stare în care se poate spune că omul revine mai degrabă în sine, îşi cunoaşte adâncul fiinţei sale, şi ceea ce găseşte în acest adânc nu este un sine egoist, ci pe Cel ce îi este mai propriu decât sinele, Cel care este cu el în toată clipa, Cel de care nu concepe să se despartă sub nici un motiv.

Sfântul Iustin Martirul a fost şi Filosof, şi a înţeles că Acela pe care L-a descoperit în sine este Logos-ul intuit de filosofia pe care o frecventase mai înainte. Şi, astfel, nu a respins filosofia ca minciună, ci a văzut că, dincolo de omeneasca eroare, gândul filosofilor a fost traversat de inspiraţia Celui care se va înfăţişa pe Sine în Întrupare. Doar că a înţeles că acest exerciţiu aparţine celor din afară, şi că este un altul mai important, mai adânc şi mai radical: cel al întâlnirii interioare cu Adevărul în Persoană şi ca Persoană, care este şi scopul cel mai înalt al vieţuirii omului. Cea mai înaltă filosofie s-a împlinit în mărturisirea martirică, cea care a dat un nou înţeles filosofiei, care nu mai este simplu discurs, ci experienţa comuniunii cu Adevărul.