Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Sfântul Munte şi drepturile omului

Sfântul Munte şi drepturile omului

Un articol de: Andrei Găitănaru - 15 Sep, 2010

Într-o zi de miercuri, pe data de 15 ianuarie 2003, Parlamentul European elibera o rezoluţie care cerea ridicarea interdicţiei adresate femeilor de a umbla pe Muntele Athos din Grecia, teritoriu al Republicii Monahale Athonite. Potrivit textului rezoluţiei, decizia pe care monahii Sfântului Munte au luat-o în anul 1045 violează principiul universal recunoscut al egalităţii genurilor, al non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra egalităţii. În plus, respectiva decizie încalcă şi dispoziţiile relative la libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene.

Pentru că respectivul document nu avea decât valoarea unei recomandări, avatonul - adică interdicţia femeilor de a umbla pe Sfântul Munte Athos (grecescul "avaton" însemnând "neumblat") - nu a fost abrogat. Cu toate acestea, rezoluţia reprezenta efectul unui discurs public care, începând cu revoluţia emancipării sociale de după cele două războaie mondiale, a devenit din ce în ce mai prezent, fiind pregătit să reclame şi să inculpe orice fel de abatere de la respectarea drepturilor omului. În plus, documentul Parlamentului European a flambat vigilenţa civică a celor care erau pregătiţi să mineze orice fel de discriminare nejustificată. Din perspectiva drepturilor omului şi din perspectiva celor care militează pentru respectarea acestora, pretenţia este legitimă. Nu poţi interzice cuiva accesul într-un loc doar pentru că este bărbat sau femeie. Cu alte cuvinte, atunci când vine vorba despre drepturi şi permisiuni, discriminarea genurilor, pur şi simplu, nu se face. Rezoluţia Parlamentului European era necesară şi inteligibilă.

Dar dacă, de fapt, codul drepturilor omului nu este suficient pentru a acoperi întreaga realitate umană? Dacă decizia avatonului încalcă aceste drepturi pentru că gestul asumării sale nu poate ţine cont doar de ele? Şi dacă aceste drepturi au ca fundament o definiţie a omului care nu corespunde acelei viziuni despre om proprii spiritualităţii creştinismului ortodox şi specifice antropologiei creştine?

Aşa cum teoria drepturilor omului se întemeiază pe un anumit tip de definiţie a omului, la fel, interdicţia adresată femeilor de a umbla pe Sfântul Munte se sprijină pe fundamentul unei alte definiţii a omului. Mai mult decât atât, aceaste definiţii sunt ireconciliabile. Clivajul dintre ele este proporţional cu distanţa de paradigmă dintre antichitatea târzie şi modernitate. Deşi, de cele mai multe ori, Evul Mediu este gândit din perspectiva opoziţiei faţă de revoluţia epistemologică şi ştiinţifică, seminţele acestei răsturnări au fost sădite odată cu tratatele lui Anselm, cu cele ale lui Ockham sau ale lui Duns Scotus. Preluând teza failibilităţii cunoaşterii omului şi transformând-o într-un mod de lucru, modernitatea a început să îl gândească pe om din perspectiva autonomiei sale absolute. Aşa cum universul lua forma puterii de cunoaştere a omului, interacţiunea persoanelor era legiferată şi întemeiată pe fundamentul libertăţii inexpugnabile a individului.

Antichitatea propunea, însă, o perspectivă diferită asupra omului. Deşi discursul filosofic dominant - fie că este vorba despre platonism, fie că este vorba despre stoicism, epicureism sau neoplatonism - recomanda principiul libertăţii şi drepturile individului ce decurg din acesta, ţinta ultimă era autonomia omului în vederea situării sale pe verticala relaţiei cu divinitatea. Cu alte cuvinte, libertatea individului nu era gândită ca fiind doar scop în sine, ci ca fiind şi mijloc către altceva.

Or, Creştinismul a preluat şi a împlinit tocmai acest fel de a gândi omul şi de a-l aşeza sub zodia eliberării. Prin el, libertatea era situată sub ascendentul interiorizării, sub semnul eliminării tuturor imperfecţiunilor care înrobesc sufletul şi care îi limitează putinţa întâlnirii cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că "liber este cel care are libertatea desăvârşită asupra patimilor" ("Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, Omilia a XVIII-a"), "bucurându-se de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu" ("Problemele Vieţii").

Dacă în cazul creştinismului libertatea are o teleologie, o argumentaţie amplă asupra necesarei eliberări de patimi şi de labirintul lumesc al acestora, modernitatea pierde din vedere această perspectivă. Poate că cea mai bună ilustrare a chestiunii este modul în care Immanuel Kant - unul dintre corifeii modernităţii - recomanda, în sens gnoseologic, autonomizarea omului în vederea obţinerii cunoaşterii, în timp ce, dintr-o perspectivă etică, reclama principiul libertăţii dintr-un unghi strict autoreferenţial.