Sfinţenia - sau „adânc pe adânc cheamă“

Orice regăsire a celor credincioşi în spaţiul Bisericii este un semn de viaţă, ca o dorinţă de a nu lăsa uitarea să se aştearnă într-un loc în care „Hristos este în mijlocul nostru“.

Prezenţa şi viaţa sfinţilor par ceva uitat în pliurile vremurilor de demult; n-a fost însă veac văduvit de moştenirea lor: conştiinţa că Biserica este „casa Domnului“, dar şi un acasă pentru om, şi de aici, preţuirea pentru cele sfinte; asceza trăită nu ca pe o povară, fie ea necesară mântuirii, ci ca pe un răspuns la iubirea lui Dumnezeu; viaţa smerită, dar demnă şi bineplăcută înaintea Domnului; iubirea copleşitoare arătată oamenilor.

Căutarea sfinţeniei nu a fost pentru ei o ţâşnire de moment, ce aşteaptă apoi să vină totul de la sine, ci o încordare plină de înţelepciune, ca o exigenţă asumată pentru întreaga viaţă, zi de zi. Nici un drum nu e prea lung şi nici o jertfă prea mare acolo unde este iubire, căci „doar iubirea este demnă de crezare“ (Fericitul Augustin).

Adesea sfinţii au fost neînţeleşi, neascultaţi, uneori chiar umiliţi tocmai de cei care ar fi trebuit să recunoască în ei ceva profund, autentic în ordinea duhovnicească a lucrurilor. Ca oameni s-au clătinat poate, dar ancorarea lor în voia lui Dumnezeu i-a salvat şi i-a păstrat pe cale.

Cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se smereau mai mult, deschizându-şi inimile spre oameni, cu multă înţelegere şi iubire curată. Primeau o încredinţare asemeni lui Moise care „a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 27). De unde această încredinţare? Nu pentru că ochii lor trupeşti vedeau altceva sau pentru că raţiunea lor ar fi fost copleşită de revelaţii, ci pentru că aveau un anume fel de simţire lăuntrică însufleţită de adierea Duhului Sfânt, conştienţi fiind că lucrează încă într-o ţarină în care neghina creşte printre grâu, iar „umbra morţii s-a sălăşluit în pleoape“ (Iov 16, 16).

Vedem „ceata sfinţilor ce a aflat izvorul vieţii“ ca pe o livadă de pomi plini de rod; în această „livadă duhovnicească“ fiecare dintre ei are ceva unic, dar nu o unicitate care desparte, ci, după viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, în fiecare este prezent un logos distinct, deşi toţi s-au plămădit în acelaşi pământ al Tradiţiei Bisericii, primind seva Scripturilor: neînfricaţii mucenici şi mărturisitori, mai de odinioară sau din vremea noastră, care au păstrat credinţa cu preţul vieţii şi n-au ştiut ce-i compromisul, socotindu-l nedemn pentru un creştin; înţelepţii slujitori ai lui Hristos, ierarhi, preoţi şi diaconi, care L-au vestit lumii ca Mântuitor, ca pe Cel care dă puterea de a intra la Tatăl numai în stare de jertfă, după cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei; mult-râvnitorii şi smeriţii monahi şi monahii, sfinţi cuvioşi, care au convertit mucenicia sângelui într-una duhovnicească. Fiecare dintre ei a avut vremea întâlnirii lui cu Dumnezeu, ca o descoperire ce se face într-o clipită, dar se trăieşte de-a lungul întregii vieţi, împlinindu-se dincolo, „unde nu mai sunt durere, nici întristare, nici suspin“. Acea clipă a convertirii lăuntrice reprezintă un fel de Evanghelie nescrisă a fiecăruia, taina comuniunii lui cu Dumnezeu. Din biografiile lor străbate ceva până la noi.

Privim chipul vieţuirii lor nu doar cu admiraţie, ci şi cu conştiinţa că avem în faţa ochilor icoane vii, înaintea cărora ne plecăm fruntea, rugându-ne. Preţuirea evlaviei lor, a curajului şi a puterii lor de jertfă se face astfel prilej de rugăciune şi de îndreptare a vieţii, deşi ne ruşinăm de puţinătatea credinţei şi făptuirii noastre, noi, cei ca fariseii în cele spirituale şi ca vameşii în cele ale lumii.

Smerenia lor vine din experienţa grea, dobândită printr-o curăţie a gândurilor, o pomenire necontenită a Numelui lui Dumnezeu în rugăciune şi prin toate faptele vieţii lor. Simplitatea - şi gândul se îndreaptă spre Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou - izvorăşte întotdeauna din viaţa curată, dintr-o „putere tainică“, pe care numai smerenia o are. Sfinţii au înţeles pe deplin că smerenia este calea, chiar singura cale, prin care omul ajunge să primească şi să păstreze harul, pentru a atinge desăvârşirea. Nu întâmplător, singura virtute, după mărturia Evangheliilor, pe care Hristos o recunoaşte întru Sine în mod explicit este smerenia: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11, 29).

Ne lăsăm călăuziţi, astăzi, de o înţelegere profundă a realităţii sfinţeniei, prin cuvintele pline de sens, profetice chiar, ale părintelui Dumitru Stăniloae: „Sfinţenia priveşte pe toată lumea. Astăzi oamenii sunt atât de nefericiţi, zdrobiţi sub povara greutăţii lor, a monotoniei şi singurătăţii lor, încât manifestarea prospeţimii umane a sfinţeniei prin bunătate e mai necesară ca oricând. În marile oraşe oamenii sunt singuri; există atâţia oameni care mor singuri. Trebuie să refacem o comuniune. Marele rol al Bisericii este acela de a instaura comuniunea între oameni.“