„Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte...

Una dintre tendinţele înnăscute în firea omului este dorinţa de stăpânire. Această capacitate a fost dată omului de la crearea lui, după cum reiese din cuvintele Ziditorului, Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!“ (Facerea 1, 28) Datoria de a „stăpâni“ pământul este dată omului sub formă de poruncă, pentru ca el să nu uite de Adevăratul Stăpân. Evident, lumea sensibilă lăsată omului în administrare nu a fost „stăpânită“ într-un mod demn de Creatorul ei şi astfel a ajuns sub stăpânirea parţială şi temporară a celui rău, lucru exprimat de dreptatea lui Dumnezeu, astfel: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine“ (Ioan 14, 30; 16, 11). Ca urmare, omul nu a mai fost recunoscut ca stăpân de către întreaga creaţie, aceasta ieşind parţial de sub autoritatea lui protectoare. De altfel, pierderea rolului de „stăpânitor“ a făcut ca autoritatea omului să nu mai fie atât protectivă, ci mai degrabă posesivă. Astfel, de-a lungul timpului, omul şi-a tot etalat semnele mândriei sale date de puterea inteligenţei sau cea economică, militară, politică, spirituală, prin monumente impresionante, lucrări de artă, construcţii grandioase ş.a.

„Stăpânirea“ pământului, incluzând bineînţeles toate lucrurile din jur, indică aici o relaţie de subordonare în sensul că omul îşi poate exercita în mod legitim voinţa liberă asupra tuturor bunurilor din jur, cu excepţia omului. Abilitatea de a „stăpâni“ dată de către Dumnezeu omului îi conferă acestuia din urmă demnitate regală, satisfacţia de a dispune în mod nepătimaş de bunurile care-i sunt în cale. El poate alege precum pictorul, care are la dispoziţie, pe paleta sa, o gamă întreagă de culori, şi le alege într-un mod echilibrat, spre a le combina, fără să aibă preferinţe sau o obsesie pentru o anumită culoare. Gândul lui este „stăpânit“ nu de vreuna dintre culorile individuale, ci de imaginea finală pe care vrea s-o aducă la viaţă. Ce s-ar alege de pictură dacă pictorul ar fi obsedat de o anumită vopsea?

Întrucât nu mai există sentimentul alegerii în mod liber a unui lucru, omul nu mai poate fi considerat „stăpân“ al lui

Însă partea poftitoare a fiinţei umane poate duce la apariţia preferinţei pentru anumite bunuri. Astfel, relaţia liberă, firească, dintre om şi lucrurile din jur se poate perverti, omul simţindu-se atras în mod irezistibil de unele dintre aceste bunuri, care-i aduc plăcere. În clipa în care un anumit lucru devine obiectul unei preocupări predominante a gândurilor, sentimentelor, imaginaţiei şi, în final, a acţiunilor omului, relaţia cu acel lucru devine una specială şi se schimbă în mod radical. Întrucât nu mai există sentimentul alegerii în mod liber a unui lucru, omul nu mai poate fi considerat „stăpân“ al lui. Cum zice vorba: „Nu mai e stăpân pe situaţie“. Sau proverbul evreiesc: „Ce posezi, te va poseda“. Când omul este atras în mod irezistibil de un anumit lucru, voinţa lui devine iniţial pasivă, după care ajunge să dorească acel lucru cu o intensitate din ce în ce mai crescută. Obsesia pentru un anumit lucru creat poate creşte până la intensitatea cu care omul Îl poate iubi pe Creator. De aceea, orice dependenţă este o formă de idolatrie, obiectul dependenţei „ţinând loc“ de dumnezeu. Din clipa aceea, omul îşi pierde demnitatea regală, echilibrul şi seninătatea cu care a fost înzestrat.

Însă aceasta face ca să fie afectat nu doar raportul de libertate dintre om şi obiectul devenit obsesie, ci şi modul de relaţionare al omului cu toate celelalte persoane şi lucruri care îl înconjură. Toate celelalte persoane şi lucruri devin astfel pretexte sau obiecte în calea sau în favoarea obsesiei predominante. Persoanele din jurul său sunt folosite, manipulate, controlate în sensul obţinerii sau menţinerii plăcerii. În felul acesta capacitatea de auto-control a voinţei se perverteşte şi se transformă în abilitatea de control a celorlalţi â viclenie. Folosirea iraţională a bunurilor conduce la un abuz implicit la adresa celorlalţi oameni, care sunt coborâţi şi transformaţi în unelte ale profitului sau plăcerii personale, care valorează atât cât valorează beneficiul pe care îl aduc. Astfel, orice dependent este un artist al manipulării.

A fi „întărit cu duh stăpânitor“ înseamnă a fi liber de orice patimă

Probabil simţind subtilitatea cu care se insinuează această stare de lucruri şi cum se inversează raporturile pe care le avem cu oamenii şi cu lucrurile, psalmistul David se ruga stăruitor Stăpânului a toate, cerând: „cu duh stăpânitor mă întăreşte“… (Psalmul 50, 13). Într-adevăr, a fi „întărit cu duh stăpânitor“ înseamnă a fi liber de orice patimă şi a domni peste gânduri şi peste făpturi. Dar această libertate faţă de creaţia vizibilă nu se poate obţine decât numai ca rezultat al unei relaţii de iubire cu Dumnezeu. Iar a iubi pe Dumnezeu înseamnă a fi dependent de El, a fi rob al Său, ceea ce este cea mai mare cinste pentru om. De altfel, dacă nu eşti rob al lui Dumnezeu nu poţi fi stăpân al făpturii. Între a fi rob al lui Dumnezeu şi stăpân al făpturii se cuprinde toată măreţia omenească. Iar măreţia omenească o arată pe cea Dumnezeiască.

Dezvoltarea unei anumite obsesii pentru un lucru sau persoană se face întotdeauna pe fondul slăbirii relaţiei cu Dumnezeu. Sau, altfel spus, nevoia repetării la nesfârşit a unei plăceri vine din nevoia profundă a umplerii unui gol spiritual, cauzat de îndepărtarea Duhului Sfânt de la noi. Plăcerea oferă un sentiment de perfecţiune, sentiment care se doreşte permanentizat şi aceasta duce la dependenţă. Însă trăirea sentimentului de perfecţiune exclude accesul la o perfecţiune reală. (Prin comparaţie, se poate spune că atât timp cât imiţi sau mimezi o calitate înseamnă că n-o ai) Din contră, lipsa plăcerii scoate la iveala ochilor noştri sufleteşti defectele proprii de caracter, ceea ce este extrem de util în planul luptelor duhovniceşti. Sfinţii nu au senzaţia că sunt sfinţi, ci, dimpotrivă, mari păcătoşi.

Ce diferenţă este între „duhul stăpânitor“ şi „duhul iubirii de stăpânire“!

Pierzând libertatea de a alege, puterea de a stăpâni în mod regal şi liber se deformează şi devine poftă nesăţioasă de control, de putere. Această poftă de control se extinde în mod iraţional şi asupra oamenilor. La acest gen de pervertire a însuşirii de a stăpâni se referea Sfântul Ioan Scărarul când se ruga: „Duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie….“. Ce diferenţă este între „duhul stăpânitor“ şi „duhul iubirii de stăpânire“! Pierderea primului duce la apariţia celui de-al doilea, sub o formă schimonosită. Fie că e vorba de puterea căutată pe cale politică, fie că e puterea conferită de confortul financiar sau faimă, toate încearcă să satisfacă în mod lacom pierderea abilităţii de a stăpâni. De aceea, patima este insaţiabilă, întrucât alimentează o însuşire distorsionată, ieşită din firescul ei. Străduinţa de a alimenta o însuşire pervertită poate deveni obsedantă, dar şi foarte solicitantă, întrucât energia cheltuită în acest scop este înnăscută în om, trebuind iniţial să hrănească o calitate. Dorinţa de putere şi control reprezintă folosirea capacităţii fireşti „de a stăpâni“ într-un mod nefiresc. Altfel spus, energia este bună, dar este canalizată în mod greşit.

Dar întrucât duhul stăpânitor, devenit prin pervertire dorinţă de putere şi control, este atât de adânc sădit în om, el se manifestă sub foarte multe faţete. Pe lângă obişnuitele lupte sociale pentru „ciolanul puterii“, care sunt brutale, vizibile şi explicite, există enorm de multe forme de control mai subtile. Cu manifestări dintre cele mai altruiste şi dezinteresate, toate sunt în final forme, de cele mai multe ori inconştiente, de manipulare a celorlalţi. Etalarea frumuseţii fizice este o formă de control extrem de puternică şi foarte uzitată astăzi. Şi nu doar astăzi. Istoria a arătat adeseori că ceea ce n-au reuşit să obţină armate de bărbaţi pregătiţi de luptă, a reuşit o singură femeie cu farmecele ei. Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit atât de limpede despre subjugarea bărbaţilor prin frumuseţea femeii. Oscar Wilde a considerat chiar că frumuseţea este superioară geniului, pentru că ea nu are nevoie de cuvinte ca să se exprime şi, adăugăm noi, ca să influenţeze luarea unor decizii importante. Fie că o astfel de femeie se îmbracă cu grijă sau, dimpotrivă, se dezbracă, ea urmăreşte în mod instinctual să câştige un anumit statut în societate, care îi conferă cea mai mare plăcere: puterea. Iar puterea corupe!