„Și s-a deschis Templul lui Dumnezeu, cel din cer...”

Sfințirea, inaugurarea și deschiderea Catedralei Naționale sau a Catedralei Mântuirii Neamului pentru serviciul liturgic public, începând cu ziua, ce va deveni de acum istorică, de duminică, 26 octombrie 2025, ziua de pomenire a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir din Tesalonic, urmată de cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, din Basarabi, Ocrotitorul Bucureștilor, din 27 octombrie, ne îndreaptă mintea spre teologhisire ortodoxă și spre contemplație teologică asupra cuvântului lui Dumnezeu, care coincide cu cele ce se petrec sub ochii noștri: „Și s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, și s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, și au fost fulgere și vuiete și tunete și cutremur și grindină mare” (Apocalipsă 11, 19).

Îndată după ce al șaptelea înger a sunat din trâmbiță, pornindu-se din cer glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului Său, și va împărăți în vecii vecilor. Și cei douăzeci și patru de bătrâni care șed înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor au căzut cu fețele la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: Mulțumim Ție, Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ești și Cel ce erai și Cel ce vii, că ai luat puterea Ta cea mare și împă­rățești...” (Apocalipsă 11, 15-17); toate acestea petrecându-se după cea de-a doua venire și propovăduire a Sfinților Ilie și Enoh, pentru întărirea credinței creștin ortodoxe, în vremurile cele din urmă și care sunt „cei doi măslini (roditori n.n.) și cele două sfeșnice (aprinse n.n.) care stau înaintea Domnului pământului” (Apocalipsă 11, 3-4).

Sfințirea Catedralei Naționale și deschiderea templului lui Dumnezeu din cer - și de pe pământul României - coincid cu prezența ­„celor douăzeci și patru de bătrâni” ortodocși români: patriarhi trecuți la cele veșnice, mitropoliți, episcopi și ierarhi canonizați de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dimpreună cu întregul sobor de sfinți mucenici, cuvioși, preoți slujitori și mărturisitori; precum și cu descoperirea sau arătarea „chivotului legământului Său”; chivot în care contemplăm tablele legii evanghelice ale lui Iisus Hristos, prin Noul Testament de la Bălgrad din 1648 și prin Biblia de la București din 1688; „Discul lui Paternus” cu mană euharistică, ce a hrănit în veacuri poporul român dreptcredincios cu merinde duhovnicească; dar nu în ultimul rând și toiagul cel înflorit al cinstiților Patriarhi Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin și Teoctist și odrăslit în mâna Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în mod deosebit prin ctitorirea Catedralei Naționale sau a Catedralei Mântuirii Neamului, chivot, paradigmă, icoană, esență și chintesență a întregii spiri­tualități ortodoxe românești.

Printre vuietele istoriei și grindina războaielor pentru unitate și reîntregire națională

În ziua preaslăvită a sfințirii Catedralei Naționale contemplăm, conform cuvântului inspirat din Sfânta Carte a Apocalipsei, atât deschiderea templului lui Dumnezeu din cer și de pe pământ și arătarea chivotului legământului său, printre fulgerele și tunetele de pe Sinai, printre vuietele istoriei și grindina mare a războaielor pentru unitate și reîntregire națională, dar și cutremur de pământ de la Horeb, de la Răstignire, de la Învierea Domnului și mai ales din vremea rugăciunii cutremurătoare a Sfinților Apostoli și a Bisericii primare din Ierusalim: „Și pe când se rugau astfel - Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și Preafericirea Sa, Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, dimpreună cu membrii Sfântului Sinod și soborul de monahi și obștea cre­dincioșilor -, s-a cutremurat locul în care erau adunați și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântului lui Dumnezeu. Iar inima și sufletul mul­țimii celor ce au crezut erau una” (Faptele Apostolilor 4, 31-32) - în simțire, în conștiință, în credință, în unitate, în limbă și neam, în hotare și în dragoste.

„Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău!”, avea să zică prorocul Iona din pântecele chitului „și la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt!” (Iona 2, 5 și 8), din cer și de pe pământ.

Rămâne ca neîncetat, de acum înainte și până la Parusie, prin Vecernii, Privegheri, Utrenii, Ceasuri și Sfinte și dumnezeiești Liturghii săvârșite și predici rostite „în pridvorul numit al lui Solomon” - Catedrala Națională -, din București (cf. Faptele Apostolilor 4, 11), duhul Sfinților și dumne­zeieștilor Apostoli în general, al Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, în mod special, și al Sfinților Apostoli Petru și Ioan, în mod deosebit, să ne vindece pe noi, toți slăbănogii și cerșetorii de la „Poarta cea Frumoasă a templului” (Faptele Apostolilor 4, 10), prin „rugăciunea din ceasul al nouălea” al istoriei (cf. Faptele Apostolilor 3, 1), zicându-ni-se: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!” (Faptele Apostolilor 3, 6) - popor român, binecuvântat; deoarece, prin sfințire, precum în vedenia Sfântului proroc Isaia, „poalele hainelor Lui umpleau templul” (Isaia 6, 1) din Ierusalim și Catedrala Națională!

„De acum înainte, cât va trăi pământul (românesc n.n.), semănatul și seceratul - cuvântului lui Dumnezeu, în Catedrala Națională - ... nu vor mai înceta (niciodată)!” (cf. Facere 8, 22); iar din norul care va umple templul lui Solomon din București (cf. III Regi 8, 10-11) la sfințire și prin focul dumnezeiesc pogorât din cer la târnosire (II Cronici 7, 1), Iisus va scrie neîncetat cu degetul pe pământ (Ioan 8, 6 și 8) destinul creștin-ortodox al ­poporului român.