Simone Weil - biografia unui sfânt rămas în pragul Bisericii

Un spirit neliniştit şi mereu în căutare precum Simone Weil nu poate fi, prin definiţie, în acord cu realităţile acestei lumi, de multe ori neconforme cu idealurile sociale, morale sau religioase. Intervine atunci îndoiala şi nevoia de reconstrucţie prin forţe proprii a autenticităţii valorilor universale. Simone Weil vizează printr-un angajament interior profund adevărul ultim, pe Dumnezeu. Se simte creştină din primele momente conştiente ale vieţii sale, însă nu poate să se apropie de Biserică. Lupta sa interioară şi nefericirea permanent resimţită o îndeamnă

pe o cale spirituală solitară.

Simone Weil s-a născut în Parisul anului 1909, într-o familie de intelectuali evrei nepracticanţi. După cum mărturiseşte în cartea sa, „Autobiografie spirituală“, încă din primii ani ai copilăriei a resimţit un complex de inferioritate faţă de fratele său, viitorul matematician André Weil: „Extraordinarele daruri ale fratelui meu, care a avut o copilărie şi o tinereţe comparabile cu cele ale lui Pascal, mă obligau să am conştinţa punităţii mele“. Acest sentiment era întărit şi de o constituţie fizică extrem de delicată, care însă nu îi va afecta evoluţia intelectuală.

„Îl invidiez pe Hristos“

Simone Weil a dovedit o inteligenţă precoce, fiind o excelentă cunoscătoare a limbii greceşti clasice, la numai 12 ani. După obţinerea bacalaureatului şi aprofundarea studiului filosofiei la liceul Henry IV, sub îndrumarea filosofului Auguste Chartier, în 1928 va deveni studentă a prestigioasei Şcoli Normale Superioare, fiind prima clasată în urma examenului de admitere. Ca o curiozitate, pe locul doi la acest examen s-a clasat Simone de Beauvoir, binecunoscuta scriitoare existenţialistă de mai târziu.

În 1931 va primi diploma de Agregat, o diplomă care de regulă era mai puţin accesibilă femeilor, mai ales în domeniul filosofiei.

Prima experienţă profesională a constituit-o cea de la catedră. Aceasta, însă, nu a durat prea mult, datorită nonconformismului profesoarei în abordarea programei şcolare. Ca ferventă susţinătoare a cauzei proletariatului, se va angaja incognito în 1934 la uzina Renault din Paris, din dorinţa de a experimenta direct condiţia clasei muncitoare şi va activa în mişcarea sindicală. Doi ani mai târziu, se va alătura frontului republican din Războiul Civil Spaniol, din aceeaşi dorinţă de a împărtăşi experienţele şi suferinţele muncitorilor. Dorinţa de a fi alături de cei excluşi, de cei aflaţi în nevoi o va face mai târziu să mărturisească unui prieten: „Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvâşesc păcatul invidiei“.

„Ceva mai puternic decât mine m-a silit să îngenunchez“

Deşi toată viaţa a avut certitudinea unei relaţii cu Dumnezeu, a evitat să o analizeze în profunzime din modestie şi din teama de a nu trata cu superficialitate o realitate existenţială esenţială. În aceeaşi „Autobiografie spirituală“, Simone Weil îi scrie părintelui Perrin, prieten şi confident: „Vă pot spune că, de-a lungul vieţii, nu l-am căutat niciodată pe Dumnezeu. Poate că din această cauză, prea subiectivă, fără îndoială, expresia nu îmi place şi mi se pare falsă. Începând din adolescenţă, am considerat că problema lui Dumnezeu e o problemă ale cărei date lipsesc în lumea de jos şi că singura metodă sigură pentru a evita rezolvarea falsă a problemei, ceea ce mi se părea maximum de rău posibil, era de a nu o pune. De aceea, nu o puneam.“ (p. 20)

La întoarcerea din război, intrarea într-o mănăstire din Assisi, unde deseori se rugase Sfântul Francisc, îi va oferi o primă revelaţie. „Ceva mai puternic decât mine m-a silit, pentru prima oară în viaţă, să îngenunchez.“ Doi ani mai târziu asistă la slujbele din Săptămâna Mare în mănăstirea benedictină din Solesmes. Suferind de cumplite dureri de cap, dar în acelaşi timp simţind o bucurie copleşitoare, va ajunge prin analogie să înţeleagă în profunzime posibilitatea interiorizării iubirii divine prin suferinţă: „Patimile lui Hristos au pătruns în fiinţa mea o dată pentru totdeauna.“ Aceste momente îi vor activa dorinţa de a afla care este voinţa lui Dumnezeu în ceea ce o priveşte.

Clipa adevărului

Fără a fi creştină de drept, Simone Weil s-a simţit sub inspiraţia creştină şi l-a acceptat pe Hristos aproape dintotdeauna, fără a avea nevoie de un mijlocitor. „Chiar în vremea când numele lui Dumnezeu era cu totul absent din gândurile mele, aveam faţă de problemele acestei lumi şi ale acestei vieţi concepţia creştină, într-un mod riguros, cu noţiunile cele mai precise pe care ea le comportă.“ Astfel, Simone Weil considera clipa morţii ca fiind norma şi scopul vieţii. Acea fracţiune de timp se constituie în poarta pe care adevărul pur pătrunde în suflet. Ca scop existenţial, Simone Weil recunoaşte că nu şi-a dorit pentru sine altceva decât atingerea acestei clipe. Totuşi, din raţiuni intelectuale, îşi interzicea gândul la o viaţă viitoare.

Cuprinsă de spiritul sărăciei, niciodată nu s-a îndoit că va trăi o experienţă asemănătoare Sfântului Francisc, cel care de bună voie a renunţat la bogăţie pentru un trai de hoinar şi cerşetor. De asemenea, şi-a împropriat de la o vârstă fragedă noţiunile de milă faţă de aproapele şi de puritate, cu tot ceea ce implică acestea pentru un creştin. „Datoria de a accepta voinţa lui Dumnezeu, oricare ar putea fi ea, s-a impus minţii mele ca prima şi cea mai necesară dintre toate, datorie căreia nu i te poţi sustrage fără a te dezonora.“ Toate aceste coordonate ale existenţei sale i-au dat certitudinea că propria concepţie de viaţă era una autentic creştină.

Biserica, trupul mistic al lui Hristos, nu doar o instituţie

Simone Weil a avut întotdeauna rezerve în ceea ce priveşte aderarea explicită la Biserica Catolică, fapt pentru care nici nu s-a botezat. De multe ori afirma despre sine că este o creştină rămasă în „pragul Bisericii“. Nemulţumirile sale vizau în principal statutul îndoielnic de universalitate al Bisericii Catolice, ce refuză în fapt posibilitatea autenticităţii spirituale a unor tradiţii sau persoane exterioare ei. În acest caz, scrie Simone Weil, universalitatea revelaţiei hristice nu este pe deplin onorată. Persoana lui Hristos presupune în primul rând o posibilitate de relaţionare directă şi intimă a omului cu divinitatea, fapt ce nu trebuie neglijat de Biserică. Ca „trup“ al lui Hristos, Biserica nu trebuie să uite dimensiunea mistică a acestui trup, pentru că altfel, aderenţa la Biserică nu s-ar diferenţia foarte mult cu aderenţa la o grupare politică. Aşadar, conceperea Bisericii ca trup mistic al lui Hristos nu trebuie să devieze într-o percepţie pur istorică şi instituţionalizată.

Într-o perioadă zbuciumată a istoriei omenirii, în care războiul şi diferite forme de totalitarism dominau lumea, Simone Weil propune alternativa unui creştinism cu deschidere universală, „un creştinism cu adevărat întrupat“, care să accepte şi să ghideze orice valoare spirituală autentică. „Creştinismul trebuie să cuprindă în el toate vocaţiile fără excepţie, de vreme ce e catolic. Prin urmare, Biserica de asemenea. Dar în ochii mei, creştinismul este catolic de drept, iar nu de fapt. Atâtea lucruri rămân în afara lui, atâtea lucruri pe care Dumnezeu le iubeşte pentru că altfel ele nu ar avea existenţă.“

Orice om are şansa mântuirii

Putem fi sau nu de acord cu demersul lui Simone Weil, însă trebuie cel puţin apreciat efortul şi preocuparea intensă pentru dimensiunea religiosului din existenţa fiinţei umane şi mai ales pentru propria mântuire. Raportarea totală şi profund personală la adevărul suprem se apropie, cel mai probabil, de autenticitatea trăirilor mistice ale sfinţilor. Revelaţiile pe care le-a avut şi deschiderea spre mistică i-au oferit lui Simone Weil certitudinea că fiinţa umană este capabilă de a stabili o relaţie directă cu transcendenţa, cu divinitatea.

În definitiv, credinţa în Dumnezeu şi apropierea de El nu sunt rezervate exclusiv unor existenţe excepţionale. Nimeni nu este privat de acestea, important este ca omul să aibă deschiderea spirituală potrivită: „După luni de tenebre interioare, am avut deodată şi pentru totdeauna certitudinea că orice fiinţă umană, chiar dacă proprietăţile ei naturale sunt aproape nule, pătrunde în acest regat al adevărului rezervat geniilor; e de ajuns să dorească adevărul şi să facă un efort neîncetat de atenţie pentru a-l atinge.“